Zilele trecute am descoperit, pe o fișă de lectură, un text din Ignazio Silone, care spune așa: „Nu pot sta între oameni care spun că așteaptă viața veșnică, A Doua Venire a lui Hristos în Slavă, o lume nouă… cu aceeași indiferență cu care așteaptă tramvaiul”. Și m-am cutremurat. Ultimele zile ale anului sunt marcate de teribilul zgomot al apocalipsei mayașe. Cod galben de apocalipsă. Scenarii incredibile, cu oameni populând munți ai sfârșitului de lume, construcții nebunești, bunkere amintind de Hitler și Stalin ori Ceaușescu, aprovizionări cu alimente ori apă pe luni de zile.
O isterie care uită de faptul că apocalipsa nu va fi subiect de știri, că A doua Venire a Mântuitorului Hristos nu se desfășoară după scenarii omenești, ci după Voia Lui, necunoscută multora dintre agitatorii subiectului. Deprimant, mulți dintre creștini au dezvoltat ei înșiși scenarii de cod galben apocaliptic. Uitând că, cel puțin Liturghie de Liturghie, glasul nostru de sinaxă mărturisitoare rostește „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie…” ori că, secole, creștinii s-au salutat cu „Maran atha, Domnul vine!”, fără a da o nuanță gâlcevitoare cu normalitatea unei atari împliniri a Evangheliei. Vizibil în viețile noastre, nenorocite linii paralele la lumea ce o trăim, nu pare că mai slujim rosturilor adânci pe care le declarăm. Ne-am virusat de boala declarațiilor, a cuvintelor aruncate unii către alții, ricoșate parcă din mantinela de venin a lumii, de boala deșteptăciunilor de context. Așa va fi mereu, câtă vreme voim să ne punem pe noi în valoare, ca adevăr și știință, ca unice surse de corectitudine și puritate. În aceeași vreme, e limpede că nu ne suntem indiferenți unii altora. Cunoaștem o groază de amănunte de bârfă, însumăm în mințile noastre amănunte ale unor posibile scenarii, lăsăm sufletul nostru să rânjească satisfăcut la drama câte unuia dintre noi, mai încercat, atins mai vizibil decât noi de vreo corupere spirituală. Decembrie aduce cu sine o informație fremătând de emoții: Se naște Hristos. Cod galben la Hristos Iisus. Așa să fie? Faptul că galantarele mallurilor se vor goli ori că băncile ne vor prinde iarăși în rumoarea datoriilor greu plătibile, faptul că încep colindele pe CD-uri să cânte din 1 noiembrie ori că suntem îmbiați cu tot felul de produse de post încă din octombrie nu sunt temeiuri să credem că s-a împlinit vestirea Venirii în Trup a Mântuitorului. Codul galben de Hristos e fals, nu s-a umplut România de bunevestiri, ci de simulacre de sărbătoare, de false scenarii ale unui creștinism bolnav de judecăți critice și gâlcevi confesionale ori intra-confesionale, de suficiențe și megalomanii fals mărturisitoare. Nu există nicio „amenințare de Hristos”, din nefericire. Căldicei și deprimați de viața socială pe care, încă, o socotim mai importantă decât viața duhovnicească, suferim enorm de lipsă de Hristos. Soluția? Reconfigurare. Reconfigurarea culturii noastre de rugăciune și trăire a Scripturii, reconfigurarea valorilor pe care ne zidim viața de familie și de comunitate creștină, reconfigurarea culturii în care ne creștem sufletele și pruncii, în care ne provocăm tinerii ori pe noi înșine să ne umplem de Harul Nașterii Mântuitorului Hristos. Soluția nu este să emitem mereu coduri galbene, să amenințăm cu Hristos Iisus, ca și cum El ar fi certarea universală nu iertarea deplină, ci să înțelegem normalitatea ca stare de lucru cu El, împreună călătorul nostru drag. Pr. Constantin Necula
