Manuela Vrancea e învățătoare, de 36 de ani, la Școala Gimnazială Nr. 4 din Sibiu. În prezent, predă la clasa a II-a, secția germană, la Koalaklasse. De altfel, la aceeași școală a început și ea să buchisească prin viață: „Am fost și elevă a școlii noastre, spune Manuela. În concluzie, mă aflu în Școala 4 din anul 1978 până în prezent, exceptând cei 4 ani de liceu”.
Astăzi, de Ziua Învățătorului, am dorit să aflăm care sunt bucuriile, realizările și tristețile unui dascăl cu experiență și competențe câștigate în peste un sfert de secol de lucru cu cei mici.
„Nu mi-am putut imagina niciodată o altă meserie pentru mine”
Pentru ea, ca pentru mulți alți dascăli hăruiți în lucrul cu copiii, școala e totul. Locul în care s-a format și și-a crescut devenirile, spațiul spiritual care a ales-o să rămână la îndemâna celor mici. „De ce am ales meseria de învățător? este o întrebare pe care o aud des și de fiecare dată răspund cu Nu știu! Știu doar că am știut din clasa I că doresc să mă fac învățătoare! Nu mi-am putut imagina niciodată o altă meserie pentru mine!”, o spune cu fermitate învățătoarea.
Are, însă, câteva „indicii” care ar putea sta la baza pasiunii sale: „Poate acea tablă din placaj, pe care mi-a confecționat-o mama la fabrică, pe care scriam zilnic cu cretă și cu ajutorul căreia le predam surorilor mele și verișorilor mei? Poate dragostea de carte, pe care am simțit-o din prima zi de școală? Da, nu mi-a fost niciodată greu să-mi fac temele sau să învăț! O fac cu plăcere și astăzi!”
„Aveam 18 ani împliniți, dar eram pregătită să preiau destinele acelor copilași în mâinile mele”
Prima sa zi de școală ca învățătoare a fost în 15 septembrie 1990, când a preluat tot o clasă a II-a, în care rămăseseră 14 copii, deci jumătate din clasă. Cealaltă jumătate emigrase în Germania în timpul vacanței de vară. „Și acum văd în fața ochilor acei ochișori curioși și acele fețe vesele, care se întrebau cine va fi noua lor învățătoare. Aveam 18 ani împliniți, dar eram pregătită să preiau destinele acelor copilași în mâinile mele”, rememorează Manuela cu emoție acele momente.
Tot atunci, în acea zi, îșii aduce aminte cu drag de d-nul Lupu Nicolae, renumitul istoric sibian, care în calitate de bunic, le adusese copiilor un platou cu prăjituri pentru prima zi de școală.
Am întrebat-o pe Manuela Vrancea care sunt calitățile „obligatorii” pe care trebuie să le ai ca dascăl pentru a lucra cu copiii. „Cred că printre calitățile esențiale ale unui dascăl, se află flexibilitatea și empatia. Spun acest lucru pentru că de multe ori se întâmplă să vii cu lecțiile pregătite de acasă, iar la fața locului, în clasă, să faci cu totul altceva. Noi, dascălii, lucrăm cu suflete, cu personalități unice și temperamente diferite, astfel încât trebuie să ne schimbăm planul de pe acum pe imediat, altfel îi pierdem pe copii din mână. Ei sunt criticii noștri cei mai duri și ne dau înapoi ceea ce le oferim noi.
De aceea iubesc atăt de mult această meserie! Pentru că fiecare zi e altfel și nu știi la ce să te aștepți dimineața, când intri în clasă”.
Este despre a da și a lua
Fiecare zi din acești 36 de ani a fost frumoasă, ne mărturisește Manuela! Pentru că în fiecare zi a învățat ceva de la elevii ei și ei de la ea. „În germană se spune Es ist ein Geben und Nehmen. Tradus ar fi: Este despre a da și a lua”, completează dascălul.
În ceea ce privește „lecția” pe care și-a însușit-o de la cei mici, Manuela e convinsă că „foarte multe lucruri învăț de la elevii mei. Să mă bucur de lucruri simple: de un zâmbet, un desen, un compliment, o floare, o bucățică din prăjturica lor de la pauză, o jumătate de căpșună și altele. Învăț să privesc lucrurile cu ochi de copil, să-i înțeleg cum gândesc, dar și cât de buni sunt ei, chiar dacă sunt totodată foarte critici și nu iartă nimic!”
„Trebuie să ne schimbăm noi, dascălii, pentru a ne putea adapta la clasă elevilor”
Cea mai mare provocare în munca cu copiii este să-l înțelegi pe fiecare în parte, să-l poți trata diferențiat în funcție de abilitățile lui și totuși să-l integrezi într-un tot unitar, care se numește NOI, e de părere Manuela. În acest context, o spune cu modestie, rolul ei și sarcina sa cea mai importantă este să ajute copilul să progreseze în ritmul lui, făcându-l să fie mai bun decât ieri! Doar așa poți ajunge la succes. Pentru că „succesul unui dascăl de vocație înseamnă coloană vertebrală, organizare, perseverență și punctualitate”.
Am întrebat-o pe învățătoare dacă există diferențe majore între generațiile de copii. Sau cum s-au schimbat aceste generații pe parcursul anilor. „Copiii au rămas tot copii! Doar că generațiile de acum au la dispoziție mult mai multă informație decât generațiile anterioare. De aceea trebuie să ne schimbăm noi, dascălii, pentru a ne putea adapta la clasă elevilor. Trebuie să fim întotdeauna cu un pas înaintea lor!
De asemenea ne-am schimbat metodele de predare și abordare, incluzând și mijloacele online la oră. Generațiile actuale au nevoie de o serie de metode și mijloace variate, pentru a le putea capta atenția și pentru a se putea focusa pe sarcinile de lucru”.
„Guvernanții noștri ne tratează din nou ca pe niște rămășițe ale societății, de care ar dori să scape”
În ceea ce privește bucuria unui dascăl, Manuela Vrancea răspunde fără ezitare: „Bucuria mea cea mai mare este că sunt sănătoasă și că pot munci zi de zi! O fac cu plăcere și satisfacție! De asemenea, întâlnirile cu foștii mei elevi, care la rândul lor au devenit părinți, sunt o sursă de bucurie. Faptul că-i vezi realizați și împliniți, îmi confirmă încă o dată, că nu mi-am greșit meseria! Această împlinire sufletească este adevărata răsplată a muncii depuse de-a lungul anilor”.
Am dorit să știu și care sunt neîmplinirile, tristețile unui dascăl al vremurilor noastre: „Tristețile vin din faptul că guvernanții noștri ne tratează din nou ca pe niște rămășițe ale societății, de care ar dori să scape. Începând cu anul școlar care este pe terminate, ni s-a tăiat substanțial din salariu, mărind totodată norma de predare și birocrația sufocantă. Educația, în loc să fie o prioritate națională, a devenit o simplă cifră în calculele reci ale austerității, iar viitorul generațiilor care ne trec pragul, este sacrificat pe altarul unor politici lipsite de viziune”.
Cât despre „palmaresul” ei acumulat în cei 36 de ani „la clasă”, învățătoarea concluzionează: „Palmaresul reușitelor mele sunt cărțile de vizită ale foștilor mei elevi, de care sunt foarte mândră. Faptul că trec pe la școală să mă viziteze, să mă salute și să mă vadă, este un semn că am contat în viața lor!”
Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
