„Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine?” (Matei 18, 32-33)
Evanghelia de astăzi ne pune înainte o situație care, dacă suntem sinceri, seamănă teribil de mult cu noi. Un om are o datorie uriașă. Atât de mare, încât nu mai există nicio posibilitate omenească să o plătească. Este chemat înaintea stăpânului și, neavând cu ce să plătească, face ceea ce facem și noi când toate soluțiile noastre s-au terminat: cade în genunchi și spune: „Doamne, mai îngăduie-mă!” Și se întâmplă ceva neașteptat. Stăpânul nu-i spune: „Bine, îți mai dau trei luni.” Nu-i face reeșalonare. Nu-i cere garanții. Nu-i spune: „Îți șterg jumătate”. Îi iartă tot. Aici începe, de fapt, Evanghelia. Pentru că acesta este Dumnezeu.
Noi venim înaintea Lui cu contabilitatea vieții făcută praf, iar Dumnezeu nu ne primește cu un registru în mână, ci cu brațele deschise. Venim cu păcate repetate, cu promisiuni încălcate, cu rugăciuni uitate, cu oameni răniți prin cuvintele noastre, cu zile întregi trăite de parcă Dumnezeu nici n-ar exista. Și spunem: „Doamne, iartă-mă!” Iar Dumnezeu iartă.
Problema începe după ce ieșim de la Dumnezeu. Omul din Evanghelie, proaspăt iertat de o datorie uriașă, întâlnește un semen care îi datorează foarte puțin. Și ce face? Îl apucă de gât: „Plătește-mi ce ești dator!” Ce imagine extraordinară a sufletului omenesc! Cu câteva clipe înainte era în genunchi și cerea milă. Acum îl ține pe altul de gât și cere dreptate. Când este vorba despre noi, vrem milă. Când este vorba despre ceilalți, vrem dreptate. Pentru păcatul meu găsesc zece explicații: „Am fost obosit. Am avut probleme. M-a provocat. N-am vrut să spun asta. Am trecut printr-o perioadă grea”. Dar când greșește celălalt, dintr-odată devenim judecători impecabili. Pentru noi cerem circumstanțe atenuante. Pentru ceilalți cerem sentințe.
Și tocmai aici ne descoperă Hristos boala inimii. Trebuie să înțelegem că iertarea nu înseamnă că răul devine bine. Dacă cineva te-a rănit, rana este reală. Dacă cineva te-a mințit, minciuna rămâne minciună. Dacă cineva ți-a trădat încrederea, nu ești obligat să numești trădarea „neînțelegere”. Creștinismul nu ne cere să falsificăm adevărul. Iertarea înseamnă altceva: să refuzi să transformi rana primită în armă pentru răzbunare. Să nu-i mai dai celui care te-a rănit puterea de a locui, prin ură, în sufletul tău.
Pentru că există oameni care ne-au făcut rău o singură dată, iar noi continuăm să ne facem rău singuri de o mie de ori, repetând în minte aceeași scenă. Dimineața ne amintim. Seara ne amintim. Povestim altora. Reconstituim procesul. Mai adăugăm un martor. Mai ținem o pledoarie imaginară. Și omul care ne-a rănit poate că doarme liniștit, în timp ce noi îl judecăm la două noaptea într-un tribunal pe care l-am construit în propria inimă. Aceasta este tragedia neiertării. Și poate cineva spune: „Dar, părinte, eu nu pot să uit!” Nici Evanghelia nu ne cere amnezie. Iertarea și uitarea nu sunt același lucru. Uneori memoria rămâne. Uneori cicatricea rămâne. Dar una este să-ți amintești o rană și alta este să o hrănești.
Cicatricea spune: „Aici am fost rănit”. Ura spune: „Aici vreau să rămân pentru totdeauna”. Hristos nu ne cere imposibilul sentimental: să simțim dintr-odată simpatie pentru cel care ne-a făcut rău. Ne cere să începem să scoatem otrava din rană. Poate astăzi încă nu poți spune: „Doamne, îl iubesc”. Atunci spune: „Doamne, vreau să ajung să nu-l mai urăsc”. Poate nici aceasta nu poți. Atunci spune: „Doamne, eu nici măcar nu vreau să-l iert. Dar vreau să vreau. Ajută-mă!” Și aceasta poate fi începutul unei minuni.
Dumnezeu lucrează și cu începuturile noastre mici. Evanghelia aceasta vine după întrebarea Sfântului Apostol Petru: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta? Oare până de șapte ori?” Petru probabil credea că este generos. Hristos îi răspunde: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”. Adică nu transforma iertarea în contabilitate. Pentru că iubirea care numără permanent încetează să mai fie iubire. Imaginați-vă o familie în care soțul ține evidența greșelilor soției, soția pe ale soțului, părinții pe ale copiilor și copiii pe ale părinților. În câteva luni, casa aceea nu mai este familie. Devine arhivă. Dosare peste dosare. „În 2019 mi-ai spus…” „La Crăciunul de acum trei ani ai făcut…” „Ți-aduci aminte ce mi-a spus mama ta?” Și scoatem morții din morminte numai ca să câștigăm cearta de astăzi.
De ce este atât de mare datoria primului slujitor? Pentru ca Hristos să ne arate disproporția. Oricât ne-ar fi greșit un om, înaintea lui Dumnezeu noi trăim din iertare. Totul este dar. Viața este dar. Respirația este dar. Posibilitatea pocăinței este dar. Sfânta Liturghie este dar. Spovedania este dar. Trupul și Sângele lui Hristos sunt dar. Faptul că după atâtea căderi Dumnezeu încă ne spune „vino” este dar.
Creștinul adevărat nu este omul care spune: „Eu sunt bun”. Creștinul spune: „Dumnezeu a fost bun cu mine”. Și tocmai de aceea încearcă să fie bun cu ceilalți. Sfințenia începe când încetăm să ne mai considerăm creditorii lumii și înțelegem că suntem datornicii iubirii lui Dumnezeu. Iar iertarea începe de la Cruce. Priviți-L pe Hristos. Este răstignit. Nu vorbește despre iertare dintr-un fotoliu confortabil. Vorbește despre ea cu mâinile străpunse. Și spune: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Aceasta este măsura creștinismului.
Noi poate nu putem ajunge astăzi acolo. Dar măcar să mergem în direcția aceea. Să plecăm din biserică și să ne întrebăm fiecare: Pe cine țin eu de gât în inima mea? La sfârșitul vieții nu cred că Dumnezeu ne va întreba câte certuri am câștigat. Nici câtor oameni le-am demonstrat că noi aveam dreptate. Vom descoperi, poate, că multe dintre victoriile noastre au costat prea mult. Am câștigat disputa și am pierdut omul. Am avut ultimul cuvânt și am pierdut pacea. Am demonstrat că avem dreptate și am rămas singuri cu dreptatea noastră.
Hristos ne cheamă astăzi la ceva mai mare decât dreptatea rece: la mila care vindecă dreptatea. De aceea, înainte să cerem să ni se deschidă Cerul, să încercăm să deschidem ușa pe care am închis-o în fața fratelui nostru. Și dacă nu putem încă să-l îmbrățișăm, măcar să nu-l mai blestemăm. Dacă nu putem încă să-l iubim, măcar să ne rugăm să putem. Dacă rana este prea adâncă, să o ducem înaintea lui Hristos. Dar să nu facem din ea altar de idolatrizare a suferinței. Pentru că noi nu suntem poporul resentimentului.
Suntem poporul Învierii. Să-I spunem, așadar, lui Hristos: „Doamne, Tu, Care mi-ai iertat datoria pe care n-aș fi putut-o plăti niciodată, învață-mă să nu mai cer nemilos mărunțișul pe care mi-l datorează fratele meu. Dă-mi memorie pentru bine și uitare pentru rău. Dă-mi curajul să cer iertare. Dă-mi puterea să ofer iertare. Și, mai ales, dă-mi inimă care să nu uite niciodată cât de mult ai iertat-o Tu”.
Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
