Textul Evangheliei duminicii acesteia de astăzi începe cu niște oameni dărâmați (Luca 5, 1-11). Nu doar de oboseală. Pescarii coborâseră din corăbii și își spălau mrejele. Tradus în limbajul oboselii noastre de zi cu zi, asta înseamnă: „Gata, am încheiat tura, nu mai pot, merg acasă să dorm”.
Munciseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Zero. Nimic nu e mai frustrant decât să transpiri degeaba, să investești timp, suflet, bani într-un proiect, iar la final să rămâi cu plasele goale și cu sentimentul că ești un ratat. Și exact în momentul acela de maximă lehamite, apare Hristos. Nu vine să le țină o prelegere de management piscicol. Se urcă în corabia lui Simon și, după ce vorbește mulțimilor, îi spune lui Petru un lucru care, omenește vorbind, sună absurd: „Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți”.
Petru era profesionistul. El știa lacul ca pe propriile buzunare. Știa că ziua, pe soare, peștele se ascunde, nu se prinde la mal, cu atât mai puțin la adânc, unde plasele lor de suprafață nu ajungeau cum trebuie. Logica umană spunea clar: „Nu se poate”.
Răspunsul lui Petru este genial și ne salvează pe toți: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins; dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Aici este cheia întregii noastre vieți creștine. Petru nu spune: „Da, Doamne, ai dreptate, Tu ești expertul”. Nu, el recunoaște că e obosit, recunoaște că din punct de vedere tehnic e o prostie, dar face un act de ascultare nebună. Pune un „DAR” uriaș în fața logicii sale umane.
De câte ori nu suntem și noi ca Petru? Ne chinuim să ne creștem copiii, ne chinuim în căsnicii care par că se destramă, ne epuizăm la locurile de muncă și strigăm: „Am muncit toată viața și n-am ales nimic!”. Hristos nu ne cere să fim deștepți, ci să avem încredere. Ne cere să mai aruncăm o dată mreaja rugăciunii, a iertării, a răbdării, chiar și atunci când ni se pare că o facem degeaba.
Minunea nu e peștele, ci schimbarea inimii. Și ce se întâmplă? Prind o mulțime atâta de mare de pește, încât li se rupeau mrejele. Ba chiar cheamă și vecinii din cealaltă corabie să-i ajute. Când Dumnezeu binecuvântează, dă cu vârf și îndesat, dar nu ca să ții doar pentru tine. Harul se împarte, altfel corabia ta se scufundă de la prea mult egoism.
Dar uitați-vă la reacția lui Petru după minune. Un om de-ai noștri, pragmatic, ar fi zis: „Doamne, ce afacere! Rămâi cu noi, facem un SRL, ne îmbogățim!” Petru însă cade în genunchi și spune: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. În fața sfințeniei și a generozității lui Dumnezeu, Petru își vede propria micime. Nu se simte mândru de succes, ci se sperie de cât de puțin a crezut. Iar Hristos, în loc să-i spună „Da, așa e, ești un păcătos”, îi spune cel mai frumos lucru: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”.
Ce luăm acasă din această Evanghelie? Nu spălați mrejele prea devreme. Dacă ai eșuat azi, nu înseamnă că Dumnezeu te-a părăsit. Înseamnă doar că ai pescuit singur, bazându-te doar pe mușchii și pe inteligența ta. Lasă-L pe Hristos în corabia ta. Înainte de a pleca la drum, înainte de a începe ziua, înainte de a lua o decizie grea, lasă-L pe El să urce în viața ta. Mână la adânc!
Nu mai trăiți o credință de suprafață, de „bifat” duminica la biserică și atât. Hristos ne vrea la adâncime — acolo unde dor, unde se cer iertări grele, unde trebuie să ne iubim vrăjmașii și să fim oameni de caracter. Evanghelia se încheie magistral: „Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El”. Au lăsat și peștele, au lăsat și afacerea. Au înțeles că mai important decât darul este Dăruitorul. Să ne dea Dumnezeu înțelepciunea ca, printre toate „pescuirile” noastre zilnice, să nu-L pierdem din ochi pe Cel care ține și marea, și peștii, și viețile noastre în palmele Sale!
În tradiția noastră, Duminica Pescuirii Minunate vine adesea în prelungirea perioadei Înălțării Sfintei Cruci, iar suprapunerea spirituală este perfectă. Să privim la Crucea din spatele plasei goale. Crucea este, înainte de toate, starea omului care a muncit toată noaptea și n-a prins nimic. Gândiți-vă la Petru. Când Hristos îi cere să mână la adânc, Petru era deja „răstignit” pe propria neputință. Era obosit, flămând, dezamăgit de eșec și, probabil, iritat de sfaturile unui tâmplar din Nazaret care îi dădea lecții de pescuit.
Să asculți de Dumnezeu când totul îți merge prost, când logica ta îți spune că ești penibil în fața colegilor de breaslă – aceasta este prima formă de răstignire a egoului. În momentul în care Petru spune: „Dar după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”, el își deschide brațele în formă de cruce. Renunță la „dreptatea” lui, la „experiența” lui și se lasă răstignit pe ascultare.
Mreaja și Lemnul devin astfel două instrumente ale Învierii. Există o simetrie fantastică între corabia din Evanghelie și Crucea de pe Golgota. Pe lac, Hristos Se urcă într-o barcă de lemn ca să le vorbească oamenilor. Pe Golgota, El Se înalță pe Lemnul Crucii ca să vorbească întregii istorii.
Petru aruncă plasele ca să scoată peștii din moartea adâncurilor spre viața luminii. Hristos Își întinde mâinile pe Cruce ca o mreajă uriașă, capabilă să pescuiască întreaga omenire din adâncul iadului și al păcatului. N-ai cum să ajungi la minunea pescuirii dacă nu treci prin disciplina Crucii. Toți vrem minuni, toți vrem plasele pline de bani, de sănătate, de succes, dar fugim de efortul de a mână la adânc. Iar adâncul, iubiții mei, înseamnă interiorizare. Înseamnă să ai curajul să privești înlăuntrul tău, acolo unde uneori e întuneric și frig, și să spui: „Doamne, pe Crucea mea de astăzi, ajută-mă să nu deznădăjduiesc”.
Petru se sperie de minune și spune: „Ieși de la mine, Doamne…”. De ce? Pentru că a înțeles că Întâlnirea cu Hristos te costă confortul. În fața Crucii și în fața Minunii nu poți rămâne spectator. Ambele te obligă la o alegere. Crucea ne învață că, pentru a învia, trebuie mai întâi să mori față de mândria ta.
Petru a murit ca „pescar atoateștiutor” pe lacul Ghenizaret și a înviat ca „Apostol al Neamurilor”. A lăsat totul – bărci, pește, plase – pentru că descoperise o altă „plasă”, cea a iubirii răstignite, din care nu mai voia să scape. Să nu uităm: creștinismul nu este o religie a confortului, ci a asumării. Când viața vă dă peste mână, când plasele voastre sunt goale și simțiți că vă strânge spatele de atâta oboseală, nu aruncați mrejele la coș. Priviți spre Cruce! Ea ne garantează că nicio noapte de zbatere nu rămâne fără o dimineață a Învierii, dacă Îi permitem lui Hristos să preia cârma corăbiei noastre.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
