În această duminică, Biserica a rânduit să pună împreună două mari repere. Unul de text, Pilda Semănătorului și unul de context, pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul Șapte Ecumenic. La prima vedere, ați putea spune: ce legătură are un text agricol despre semințe, spini și pământ cu o dispută teologică din anul 787 despre cinstirea icoanelor?
Ei bine, legătura este de o actualitate strigătoare la cer. Ne întrebăm adesea: de ce o (re)amintire a Sinodului VII Ecumenic tocmai acum, în vremea rătăcirii, a confuziei și a fluidității în care trăim? Răspunsul este simplu: pentru că erezia iconoclastă de atunci este bunica ideologiilor de astăzi. Atunci, unii oameni puternici ai vremii, împărați și teologi de curte, au vrut să șteargă chipul lui Hristos de pe pereții bisericilor și din sufletele închinătorilor în Duh și Adevăr.
Astăzi, ideologiile noii prigoane culturale nu mai distrug icoane de lemn cu toporul, ci încearcă ceva mult mai pervers: să șteargă icoana lui Dumnezeu din om. Vor să desfigureze chipul uman, să mutileze familia, să șteargă reperele morale și să ne convingă că omul nu mai este o creație divină, ci un simplu experiment biologic ajustabil după bunul plac al curentelor de opinie.
Aici se produce integrarea perfectă „memoriei” Sinodului cu Evanghelia Semănătorului. Pentru că, zic eu, Sfinții Părinți de la Niceea au fost pământul cel bun care a păzit Sămânța Adevărului cu prețul vieții, al exilului și al sângelui. Ei au înțeles că atunci când aperi icoana, Îl aperi de fapt pe Hristos Cel întrupat. Căci dacă Dumnezeu S-a făcut Om adevărat, înseamnă că El poate fi pictat, iar materia a fost sfințită.
Ideologiile sterpe din toate timpurile urăsc această ancoră stabilă. Ele vor o religie abstractă, „pe stâncă” sau „lângă drum”, un Hristos de idei, nu un Hristos de Carne și Sânge Care ne cere responsabilitate și iubire jertfelnică. Curentele moderne încearcă să semene în inimile noastre spinii îndoielii, transformându-ne în creștini de fațadă, gata să capitulăm la prima presiune socială sau politică.
Sfântul Apostol Pavel ne pune în gardă în Epistola către Galateni, citită tot astăzi: „Oare acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi slujitor al lui Hristos” (Galateni 1, 10). Părinții de la Sinodul VII nu au căutat să placă împăraților iconoclaști ai vremii. Nu s-au aliniat corectitudinii politice din Bizanț. Au avut coloană vertebrală teologică și duhovnicească.
Ei ne învață astăzi că mărturisirea adevărului nu se face prin compromisuri călduțe cu lumea, ci prin asumarea fermă a Evangheliei. Într-o epocă în care totul se negociază, de la valori la identitate, Sinodul VII Ecumenic vine ca o stâncă de certitudine: adevărul nu se votează la referendum, adevărul se mărturisește.
Pentru a înțelege exact unde ne aflăm, trebuie să definim clar diferența profundă dintre cinstirea icoanei și idolatria lumii moderne. Sfinții Părinți au stabilit atunci o regulă de aur: cinstea acordată icoanei nu se oprește la lemn sau la vopsea, ci trece la prototip, adică la Însuși Hristos, Care ne înalță mintea către Cer. Icoana este o fereastră spre veșnicie, un ghid discret care ne cheamă la o relație vie cu Dumnezeu.
Lumea modernă, în schimb, a respins icoana ca să își poată fabrica proprii idoli: ecranul telefonului, contul bancar, propria imagine sau ideologiile de consum. Idolul modern, spre deosebire de icoană, nu te lasă liber și nu te înalță, ci te înrobește. El îți cere să te închini lui, să îi jertfești timpul, familia, liniștea sufletului și atenția, lăsându-te la final gol, dependent și profund singur. În timp ce icoana Îl aduce pe Hristos în inima ta, idolul lumii te forțează să te închini propriului tău ego.
Nu putem rămâne neutri în fața acestui asalt. Să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze mințile și să ne întărească inimile, ca să nu fim o bătătură de drum bătătorită de lozincile veacului acestuia, nici o stâncă aridă de egoism. Să fim pământ bun, gata să primească Sămânța Cuvântului și să o păzească cu prețul statorniciei noastre. Să redevenim noi înșine icoane vii, restaurate prin har, mărturisind prin fiecare faptă de dragoste jertfelnică și prin fiecare clipă de răbdare că Hristos este viu și că Împărăția Sa nu va avea sfârșit. Amin.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
