Cultul obedienţei ca factor de promovare imediată, lingușesc deci exist.
Un sărut dorsal la vremea lui e o investiţie de viitor, mai practică decât aurul şi proprietăţile imobiliare. Practică cinstea şi seriozitatea în societatea românească şi vei primi drept răsplată un binemeritat şut în fund. Cu o reacţie condiţionată de emoţie comatoasă în faţa prinţilor luminoşi ai autoamăgirii, românitatea din spaţiul mioritic adoră încolonarea docilă şi preamărirea ilustrului conducător. Nu este un simptom al dorului de Ceauşescu, ci prezenţa „Tatălui” în mentalul colectiv al acestei naţiuni dornice nu atât de decizie individuală, ci de direcţii, ordine şi ataşamentul la viziunea cuiva.
Libertatea, atât de preţuită la nivelul discuţiei docte a unei elite arogante, e respinsă cu obstinaţie atunci când e conştientizată perechea ce o însoţeşte – responsabilitatea. Eşti liber să spui orice, dar în acelaşi timp eşti nevoit să îţi asumi opiniile, cu toate efectele ulterioare. Conştientizând că a lua o decizie nu înseamnă doar nevoia de creativitate, investiţie şi energie, ci şi responsabilitate, individul alege, poate şi datorită unei moşteniri culturale de 5-6 decenii, calea cea mai simplă – pasivitatea şi conformarea.
De aici avem cooperarea, supunerea şi chiar depersonalizarea şi dezindividualizarea regăsită în realitatea Republicii Socialiste România, care astăzi îşi face efectele prin spectacolele de linguşeală tandră faţă de liderul infailibil.
Vina nu este a paranoicului ce îşi imaginează că devine pe fiecare zi ce trece mai perfect, mai inteligent, aproape de semizeu, ci gaşca, grupul, secta ce îi preamăresc spiritul, viziunea şi uneori o frumuseţe răpitoare inexistentă. Dacă un individ ajunge să fie sedus de propriul mit, nu ar trebui să ne surprindă asta, ci lungul şir de cetăţeni ce îşi oferă ofranda de săruturi moi pe dosul cocoţat pe soclu, necondiţionaţi de pedepse şi consecinţe tragice, ci seduşi de ideea că „mărețul lider” îi va tracta în siajul său spre culmile puterii. E o ironie amară a parvenitismului imediat, atât de des întâlnit în societatea românească contemporană. Comunismul cu cei 50.000 de securişti, cu 200.000 de informatori şi cele câteva mii de ştabi ai partidului Pile, Cunoştinţe şi Relaţii nu ar fi funcţionat în România dacă cele 24 de milioane de români nu s-ar fi conformat aproape fără crâcnire. Iar societatea post-comunistă nu va scăpa de tarele şi vechile reflexe până când generaţia conformistă nu va fi dovedită de biologie şi cimiteroză.
