Românii sunt singurul popor care-L înjură cu sete pe Dumnezeu, avortează cu îndârjirea cu care scuipă semințele la meci și suferă de mânie cronică la nivel național. Din blânzi, cu drag de copii și frică de Dumnezeu, ajunserăm aici scurt, cât ai bate din palme (-le pe care ni le dăm singuri de un sfert de veac încoace). Cine (mai) suntem și încotro (mai) mergem? În jurul acestei întrebări s-au asamblat de-a lungul timpului cele mai sofisticate constructe filozofice, în pofida simplității răspunsului, strălucit formulat de Duhovnicul Ardealului: „De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne întoarcem”. Adevăr dătător de rânduială și armonie! Ești dizarmonic, răspunsul se schimbă și iată-ne bucuria lui aghiuță, mergând pe tarla după fructele mâniei, spre capătul brazdei. Și acolo ce-i? se mai impune o întrebare. Apocalipsa după Ioan.
Dar să nu ne pierdem nădejdea. Așa că vă propun un test de personalitate, sau mai degrabă de Caracter. Răsuciți – în imaginație!!! – o cheie în broască. Un sunet banal și demonetizat prin repetare zilnică. Dar ce sunet cu două fețe! Dacă sunetul v-a răsucit în imaginație cheia spre dreapta, cu siguranță aveți ceva de ascuns în spatele ușilor închise. Dacă, dimpotrivă, ați răsucit cheia spre stânga, în minte, bineînțeles, sunteți o rara avis – fire deschisă, pentru care a dărui un strop din căldura inimii este suprema satisfacție. Ce-i drept, un atare fel de a fi riscă să vă plaseze în categoria definită de un substantiv german – Freiherr, adică domn liber și implicit generos cu supușii, preluat de aceșția în vorbirea curentă cu o puternică conotație peiorativă.
Dar cum nu e om să nu fi folosit o cheie, ia să vedem ce se înșiră pe inelul pe care-l zornăiți în palmă: poate cheile puterii sau cea a succesului? Cheia fericirii? Sau poate cheia problemei! Mai știi, poate chiar cheile Raiului! Sau cea fermecată, cheița de aur din povești? Cheia Sol? Sau vreun șperaclu bun la toate? Chiar și iarba fiarelor poate fi luată aici în discuție, pentru cine a citit basmele lui Ispirescu în copilărie și deci știe despre ce vorbesc. Căci omul poate fi fie descuiat la minte, fie încuiat. Închis într-însul sau dimpotrivă, ca o carte deschisă. Iar când îi bați în poartă – mai ales în cea a inimii – te poate primi cu brațele deschise sau îți poate trânti ușa în nas.
Păi tocmai asta-i frumusețea lumii – unitatea în diversitatea ei. Iar de vreți să știți dacă aveți Caracter, mai ascultați o dată – în imaginație – cheia răsucindu-se în broască și fiți cinstiți cu sensul în care s-a rotit. Așa veți afla adevărul și așa ne păstrăm și nădejdea că la capătul tarlalei ne așteaptă totuși un destin. Numai că, atenție: valoarea omului se măsoară după cantitatea de ADEVĂR pe care-l suportă!
