Pentru a fi angajat ca portar, îngrijitor, profesor, medic sau șofer trebuie să dovedești că ești apt pentru muncă. În anumite profesii sunt necesare și evaluări psihologice periodice. Pentru a deveni parlamentar, ministru, primar sau chiar președinte al României nu este însă obligatoriu niciun control medical și nicio evaluare psihologică. Legea verifică vârsta, cetățenia, semnăturile și voturile candidatului. Capacitatea sa reală de a exercita funcția rămâne, practic, o chestiune privată.

Pentru un post de îngrijitor trebuie să fii apt medical. Pentru a conduce un autobuz, trebuie să fii apt medical și psihologic. Pentru a lucra în poliție, armată sau în alte domenii cu risc ridicat, evaluările sunt și mai riguroase. Profesorii, medicii, funcționarii și aproape toți ceilalți salariați intră, într-o formă sau alta, sub supravegherea medicinei muncii.

Este firesc. Angajatorul trebuie să știe că persoana pe care o încadrează poate îndeplini atribuțiile postului fără să se pună în pericol pe sine sau pe ceilalți.

Dar dacă vrei să votezi legi pentru milioane de oameni, să gestionezi bugete de miliarde, să conduci un oraș, un minister sau chiar întreaga țară, regulile se schimbă. Nu mai trebuie să dovedești că ești apt medical. Nu mai trebuie să treci printr-o evaluare psihologică. În esență, trebuie să îndeplinești condițiile electorale, să depui documentele cerute, să strângi semnăturile necesare și să obții suficiente voturi. Pentru aproape orice loc de muncă, statul cere o fișă de aptitudine. Pentru cele mai puternice funcții din stat, presupune că totul este în regulă.

O țară întreagă, mai puțin solicitantă decât un post obișnuit

Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, privind supravegherea sănătății lucrătorilor, prevede examene medicale la angajare, periodice, de adaptare și la reluarea activității. Examenul de medicina muncii se finalizează printr-o fișă de aptitudine. Medicul poate stabili că persoana este aptă, aptă condiționat, inaptă temporar sau inaptă pentru postul respectiv. Principiul este corect: starea de sănătate trebuie raportată la responsabilitățile concrete ale locului de muncă.

Un șofer trebuie să vadă și să reacționeze suficient de bine pentru a conduce în siguranță. Un angajat care lucrează la înălțime nu trebuie să sufere de afecțiuni care îl pot pune în pericol. O persoană care lucrează cu copii, pacienți, arme, utilaje ori substanțe periculoase trebuie să poată îndeplini responsabilitățile specifice profesiei.

În unele domenii se adaugă evaluarea psihologică. Nu pentru că angajatul ar trebui să fie un om perfect, ci pentru că postul presupune concentrare, echilibru, autocontrol, discernământ sau reacții corecte în situații-limită.

Logica dispare însă în momentul în care ajungem la demnitățile publice. Un parlamentar poate vota intrarea sau ieșirea dintr-o criză politică, poate modifica legislația fiscală, educațională ori penală și poate decide asupra bugetului țării. Un ministru poate controla instituții cu zeci de mii de angajați și bugete de miliarde de lei. Un primar poate contracta împrumuturi și decide investițiile unei comunități pentru următoarele decenii. Președintele are atribuții în politica externă, apărare și securitate națională. Cu toate acestea, niciunuia nu i se cere, în mod obișnuit, o fișă de aptitudine pentru funcția pe care urmează să o ocupe.

Ce verifică legea românească

Legislația electorală românească stabilește condiții referitoare la cetățenie, domiciliu, vârstă, dreptul de a alege și de a fi ales, incompatibilități și documentele necesare candidaturii.

Pentru funcția de președinte sunt verificate candidatura, declarațiile prevăzute de lege, lista susținătorilor și îndeplinirea condițiilor constituționale. Pentru Parlament și administrația locală există, de asemenea, dosare și proceduri electorale bine definite. Printre documentele obligatorii nu se află însă un certificat care să ateste capacitatea fizică și psihică de a exercita mandatul.

Nici miniștrii și secretarii de stat nu sunt angajați în sensul obișnuit al legislației muncii. Ei exercită funcții de demnitate publică, iar numirea lor este una politică. Nu li se aplică automat filtrul de medicina muncii pe care îl întâlnește un salariat obișnuit. Consilierul local, parlamentarul sau președintele nu primesc o fișă pe care să scrie „apt pentru exercitarea mandatului”. Votul este considerat suficient.

Dar alegătorii pot evalua programe, discursuri, promisiuni și comportamente publice. Ei nu au acces la informații medicale și nu pot stabili dacă o persoană suferă de o afecțiune care îi afectează grav capacitatea de a înțelege, de a decide sau de a-și îndeplini responsabilitățile. Alegerile oferă legitimitate politică. Nu reprezintă un examen medical.

Uneori, este suficient să apari pe buletinul de vot

România a trăit și o situație care pare desprinsă dintr-o satiră politică. În septembrie 2020, Ion Aliman, primarul comunei Deveselu din județul Olt și candidat pentru un nou mandat, a murit cu zece zile înaintea alegerilor. Buletinele de vot fuseseră deja tipărite, iar numele său a rămas pe acestea. Candidatul decedat a primit 1.057 de voturi și a câștigat alegerile cu 63,9%, potrivit rezultatelor citate atunci de presă. Mandatul nu a putut fi validat, iar alegerile au fost repetate ulterior.

Cazul nu demonstrează că România permite juridic unei persoane decedate să exercite funcția de primar. Evident că nu permite. Arată însă cât de rigid poate deveni mecanismul electoral după tipărirea buletinelor și cât de departe poate ajunge separarea dintre candidatura formală și capacitatea efectivă de a exercita mandatul. Uneori, pentru a câștiga alegerile, nici măcar condiția de a mai fi în viață în ziua votului nu reușește să oprească numărarea voturilor.

În alte țări, candidații ajung și la medic

România nu este o excepție absolută. În majoritatea democrațiilor europene și în Statele Unite, candidații nu sunt obligați să treacă printr-un control medical sau psihologic pentru a intra în alegeri. În Statele Unite, de exemplu, Constituția stabilește pentru funcția de președinte condiții privind cetățenia, vârsta și perioada de rezidență. Candidații pot publica rapoarte medicale, de regulă pentru a răspunde presiunii politice și interesului public, dar nu există un examen medical obligatoriu care să condiționeze candidatura.

Există însă și țări care au ales un alt sistem.

În Indonezia, candidații la funcțiile de președinte și vicepreședinte trec prin examinări privind sănătatea fizică și psihică și prin verificări referitoare la consumul de narcotice. Regulile Comisiei Electorale prevăd constituirea unor echipe medicale și transmiterea concluziilor către autoritatea electorală. Proceduri asemănătoare sunt aplicate și candidaților la funcții executive locale, precum cele de guvernator sau primar.

În Kazahstan, legea electorală prevede că un candidat la președinție trebuie să treacă printr-un examen medical care să confirme absența unor boli ce ar împiedica exercitarea atribuțiilor prezidențiale. Concluzia medicală face parte din documentația necesară înregistrării candidaturii.

Prin urmare, ideea unui control al capacității funcționale a unui candidat nu este fără precedent. Este însă mai rară în democrațiile occidentale, unde persistă teama că un asemenea mecanism ar putea fi folosit pentru eliminarea adversarilor politici.

Cine stabilește ce înseamnă „apt”?

Aceasta este întrebarea dificilă. Un control medical pentru politicieni poate părea o soluție simplă, dar riscă să creeze probleme la fel de serioase precum cea pe care încearcă să o rezolve.

Cine stabilește bolile incompatibile cu exercitarea unui mandat? Cine numește medicii? Cine garantează independența comisiei? Ce informații rămân confidențiale și ce informații trebuie comunicate publicului?

Poate o afecțiune cronică să devină un pretext pentru eliminarea unui candidat incomod? Poate un diagnostic psihiatric tratabil să fie folosit pentru stigmatizarea unei persoane? Ce se întâmplă cu oamenii care au o dizabilitate, dar sunt perfect capabili să ia decizii și să-și exercite mandatul?

Istoria arată că medicina și psihiatria pot fi folosite abuziv de regimurile politice. Un control conceput fără garanții ferme s-ar putea transforma din măsură de protecție într-un instrument de excludere. De aceea, întrebarea nu ar trebui formulată astfel: „Este candidatul perfect sănătos?” Foarte puțini oameni sunt.

Întrebarea corectă este: „Are candidatul capacitatea funcțională de a înțelege și exercita responsabilitățile funcției?” O boală cardiacă, diabetul, o dizabilitate fizică, o afecțiune oncologică sau un diagnostic psihiatric ținut sub control nu fac automat un om incapabil să conducă. În schimb, tulburări cognitive severe, dependențe active ori afecțiuni care alterează profund discernământul pot ridica probleme reale atunci când persoana ia decizii cu efect asupra întregii societăți.

Nu dosarul medical trebuie publicat

Interesul public nu justifică publicarea întregului dosar medical al unui candidat. Demnitarii au și ei dreptul la viață privată, la confidențialitate și la protecția datelor privind sănătatea. Publicul nu are nevoie să cunoască toate analizele, tratamentele sau diagnosticele unei persoane. Ar putea exista însă o formulă echilibrată: o evaluare realizată de o comisie medicală independentă, după criterii clare și limitate strict la capacitatea de exercitare a funcției.

Concluzia publică ar putea fi simplă:

• apt pentru exercitarea funcției;
• apt cu recomandarea unei monitorizări;
• temporar incapabil să exercite funcția;
• incapabil să exercite atribuțiile esențiale ale funcției.

Diagnosticul ar putea rămâne confidențial, iar concluzia funcțională ar putea fi supusă unei căi rapide de contestare. Pentru a preveni abuzul politic, membrii comisiei nu ar trebui desemnați exclusiv de Guvern, de președinte sau de partidele parlamentare. Procedura ar trebui să implice organizații profesionale independente, reguli transparente, incompatibilități și răspundere juridică pentru concluziile false.

Controlul nu ar trebui să se oprească în ziua alegerilor

O persoană poate fi aptă la începutul mandatului și își poate pierde ulterior capacitatea de a-și exercita funcția. În cazul salariaților, controalele medicale sunt periodice tocmai pentru că starea de sănătate se poate schimba. În politică, subiectul apare de obicei doar atunci când degradarea este atât de evidentă încât nu mai poate fi ascunsă.

Constituțiile și legile prevăd proceduri pentru vacantarea funcției, suspendare sau imposibilitatea temporară a exercitării atribuțiilor. Dar aceste mecanisme sunt mai ales juridice și politice. De multe ori, ele nu explică limpede cine constată incapacitatea medicală, după ce criterii și în ce termen. Rezultatul este previzibil: familia, partidul și colaboratorii apropiați pot avea interesul să ascundă problema, adversarii pot avea interesul să o exagereze, iar publicul rămâne între zvonuri, imagini atent selectate și comunicate oficiale fără conținut. O procedură clară ar proteja nu numai societatea, ci și demnitarul. Ar înlocui speculațiile cu o concluzie profesională și ar putea permite delegarea temporară a atribuțiilor, fără transformarea unei probleme de sănătate într-o execuție politică.

Puterea nu este o adeverință de sănătate

Faptul că un candidat vorbește convingător, apare la televizor și câștigă alegerile nu demonstrează că este apt pentru toate responsabilitățile funcției. La fel, faptul că un politician are un diagnostic medical nu înseamnă că este incapabil. Societatea trebuie să evite ambele extreme: indiferența totală față de capacitatea celor care o conduc și folosirea sănătății ca armă împotriva adversarilor. Dar actuala disproporție este greu de justificat.

Îi cerem unui portar să demonstreze că poate păzi o clădire. Îi cerem unui șofer să demonstreze că poate conduce un vehicul. Îi cerem unui profesor să demonstreze că poate lucra cu elevii și unui medic că poate îngriji pacienții.

Celui care vrea să conducă un municipiu, un minister sau o țară îi cerem, în esență, să câștige.

Poate că România nu are nevoie de publicarea analizelor medicale ale politicienilor și nici de comisii care să decidă arbitrar cine are voie să candideze. Are însă nevoie de o dezbatere serioasă despre capacitatea funcțională a celor care ajung în cele mai importante funcții publice.

Puterea nu vindecă bolile, voturile nu înlocuiesc discernământul, iar victoria electorală nu este o adeverință medicală. Pentru aproape orice loc de muncă trebuie să demonstrezi că ești apt.

Pentru a conduce România, deocamdată, nimeni nu verifică.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI