Geanina Ionescu şi grădina lui Borges

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) „…Colaj de lumină, culoare şi formă. Timpul curge din turnul cu ceas. Casele sunt labirinturi. Culoarea adânceşte privirea. Continuitatea pare un efort al raţiunii care priveşte de sus…” – aşa îşi defineşte Alina Geanina Ionescu expoziţia de pictură de la Sala de expoziţii temporare a Muzeului Brukenthal, anunţând câteva teme din opera scriitorului Jorge Luis Borges, care, probabil, au stat la baza conceptului întregii expoziţii. Însuşi titlul „Plimbare prin pădurea oglinzilor care cântă” aminteşte de „Grădina potecilor ce se bifurcă”, primul volum de proză scurtă al autorului argentinian, în care tratează, pe lângă temele labirintului şi timpului, şi tema oglinzilor, toate fiind elemente ale construcţiei unor lumi posibile, imaginare. La fel construieşte şi Geanina Ionescu, folosind planuri colorate în nuanţe de galben-ocru, care contrastează cu cele albastre, suprapunând oglinzi pentru a crea şi a arăta în acelaşi timp lumile imaginare interioare. În textul numit „Tlön, Uqbar, Orbis Tertius”, Borges spune: „oglinzile au ceva monstruos”. Un eretic imaginar din ţara imaginară Uqbar spune că universul vizibil e o iluzie, iar oglinzile sunt „abominabile pentru că îl multiplică şi îl divulgă”. Dar oglinzile din tablourile acestei expoziţii nu multiplică lumea exterioară, ci pe cea interioară, pe care încearcă totodată să o şi divulge. Peste acea lume discontinuă, bifurcată, labirintică, multiplicată, planează ochiul raţiunii, care ştie că logica nu e suficientă în cunoaştere, ci e nevoie de un joc de oglinzi care să sporească misterul. La fel ca în proza lui Borges, emoţia e intelectualizată, iar lumea labirintului e una abstractă, a conceptelor, a variantelor multiple ale aceluiaşi lucru. În această „pădure a oglinzilor care cântă”, nu există, de fapt, decât un singur tablou, în diversele lui variante. Catalogul expoziţiei, în care acestea se succed (transpuse de pictoriţă şi în creaţii vestimentare) nu e altceva decât cartea labirintică a lui Ts’ui Pên, personajul lui Borges, care alege în acelaşi timp diferite variante ale viitorului, bifurcând prezentul, iar ,,viitorurile” se bifurcă la rândul lor. Chiar şi limbile imaginare despre care a scris autorul argentinian se regăsesc în expoziţie, tablourile conţinând şiruri de litere necunoscute, asemeni alfabetelor criptice din obscurul manuscris medieval Voynich sau din Codex Seraphinianus. Cât despre muzica tuturor acestor lucruri, fiecare o poate auzi în propriul lui labirint. Mihai Curtean