Istoria este o știință pe care, cu cât o cercetăm mai mult, cu atât ne dăm seama că nu o prea știm, ca să-l parafrazez pe gânditorul Socrate. Sunt mulți cercetători, mulți istorici, dar un istoric adevărat nu este doar acela care descoperă informații noi, ci acela care reușește să povestească pe limba „omului de rând” întâmplările din timpuri trecute.
Liviu Cîmpeanu, de loc din Dumbrăveni (Sibiu), a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie (licență, masterat, doctorat) a Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, iar din martie 2016 este cercetător ştiinţific III la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio‑Umane din Sibiu.
A publicat peste 60 de studii şi articole ştiinţifice de istorie românească şi sud‑est europeană (sec. XV-XVII) şi a avut colaborări ştiinţifice cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti şi cu Facultăţile de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, al Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A publicat la Humanitas două cărți, Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului, 1497, în 2022 și Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni, 1497, în 2023. Anul acesta plănuiește să aducă în faţa cititorilor o nouă carte despre Iancu de Hunedoara.
Istoria istoricului
Se spune că cine a crescut cu o bibliotecă și cu un pian în casă va prefera să țină în mână un pix, nu o lopată. Așa s-a întâmplat și cu Liviu.
„Sunt mai multe începuturi ale lecturilor mele istorice, dar primul și cel mai important lucru este faptul că am găsit în biblioteca tatălui meu o carte care se numește 100 de personalități din Evul Mediu Românesc, scrisă de Marin Matei Popescu, cu mijloacele din anii ’70-’80, aşa că poate nu întâmplător m-am specializat în istoria Evului Mediu. Această carte pentru copii, al cărei autor și-a selectat foarte bine imaginile care ilustrează textul, mi-a impregnat în minte tablourile personalităţilor din istorie. Pe de altă parte, și tatăl meu este pasionat de istorie şi de geografie și mi-a spus tot felul de poveşti cum s-a priceput mai bine, el neavând pregătire de istoric, ci de măcelar. Apoi, crescând, am descoperit seria Domnitori și voievozi ai Ţărilor Române, pe care am citit-o pe nerăsuflate, însă, din păcate, fără discernământ.
Unele dintre aceste cărticele publicate în perioada comunistă, deşi sunt parţial viciate din punct de vedere ideologic, sunt adevărate lucrări științifice, micromonografii despre diverși voievozi, în timp ce altele sunt doar lucrări de propagandă. Eu le-am citit, le-am luat de bune, însă acum când mă uit în spate, îmi dau seama de pericolul de a lectura lucrări de istorie fără discernământ. De la cărțuliile acestea am început însă să citesc și altceva și am avut noroc cu o bibliotecară foarte bună, doamna Avram de la liceul teoretic Stephan Ludwig Roth din Mediaş, unde am studiat şi eu, la secţia germană. Dânsa a selectat din raftul de istorie, care nu era accesibil «publicului larg», mai multe cărţi de istorie medievală, care credea că mă vor interesa.
Cu timpul, mă lăsa să merg să mi le aleg singur. Și așa am descoperit fel de fel de cărți, și deși pe mine mă interesau în special cele de istorie medievală, am citit și cărți despre alte perioade istorice. Nu prea m-a atras ideea de istorie modernă, probabil pentru că nu am găsit o lucrare care să «mă prindă». Am învățat istoria secolului XIX din literatură, mai precis din Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri”, povestește Liviu.
Înțeleg latina documentelor medievale și germana veche
„Înțeleg latina documentelor medievale și germana veche. Ca cercetător am învățat latina lucrând cu documentele istorice. O zi din viața mea, păi, pot spune că trăiesc cu pasiune fiecare zi, iubesc ceea ce fac. Trebuie să ai tihnă, ca cercetător, să te detașezi de toate gândurile de acasă şi să te concentrezi. Eu am nevoie de vreo două ore să mă concentrez asupra temei istorice pe care o tratez, dar sunt zile în care nu reușesc, sunt și eu om. Când citesc documente şi cronici medievale încerc să fac abstracție de toate întâmplările şi realităţile ulterioare evenimentului sau fenomenului pe care îl studiez, adică să nu privesc prin prisma faptului împlinit şi să nu ţin cont de granițele actuale ale statelor sau de ideologiile politice moderne”, mărturisește cercetătorul.
Evul mediu, o perioadă misterioasă
Pasiunea pentru istoria medievală s-a născut datorită misterului în care este învăluită această perioadă, fiind cunoscute foarte puține întâmplări petrecute atunci.
„Ce m-a fascinat cel mai mult din istorie sunt perioadele de trecere, în care se amestecă lumile «vechi» cu cele «noi», cum ar fi secolul al XV-lea, și nu întâmplător mă ocup de acesta. În perioada medievală târzie mai existau cavaleri şi idealuri cavalereşti, dar și mercenari înarmați cu arme de foc. Ai exploratori care se duceau în Lumea Nouă sau explorau coastele Africii. Încep să apară națiuni care până atunci erau în negura istoriei, cum ar fi Rusia Moscovită; Moscova până în secolul XIV-lea era doar un sat.
Lumile nu se amestecă doar din punct de vedere social, ci și geografic, literalmente se lărgesc orizonturile. E o discuție foarte vastă în legătură cu momentul în care se sfârșește Evul Mediu. Istoricii actuali, dar și cei din ultimii 20-30 de ani sunt de acord că Evul Mediu s-a terminat în Țările Române în secolul al XVI-lea. Ce avem după și până în secolul al XVIII-lea reprezintă Epoca Modernă Timpurie. Împărțirile acestea ale Istoriei sunt niște convenții metodologice între specialişti, care au stabilit cât şi cum se pot comprima și transpune în cuvinte realitățile trecute, pentru a putea fi predate următoarelor generații de istorici în curs de formare.
Nu trebuie să existe o revoluție care să marcheze trecerea într-o altă epocă, aşa cum susţine doctrina marxist-leninistă (după model sovietic), de fapt transformările sunt constante și continue, nu sunt niște trepte distincte. Astfel, nu e musai ca, în Transilvania, Evul Mediu să se termine în anul 1514, odată cu răscoala lui Gheorghe Doja, ca şi cum, vezi Doamne, transilvănenii ar fi fost mai «privilegiați» că au avut o răscoală care a făcut trecerea spre Epoca Modernă în secolul al XVI-lea, nu abia în secolul al XIX-lea, cum a fost cazul Ţării Româneşti. Fără să mai vorbim de faptul că răscoala lui Gheorghe Doja a cuprins și Ungaria centrală, iar în Transilvania au existat doar câteva focare”, relatează cercetătorul.
Regele medieval nu stăpânea peste teritorii, ci peste oameni și comunităţi umane
Din punct de vedere politic, Evul Mediu este o epocă a regatelor descentralizate, așa cum ne spune Liviu. ,,Exista regatul mare, apoi fiecare regiune avea un pol de putere, care la rândul lui era împărțit între mai mulți poli de putere. Regele medieval nu stăpânea peste un teritoriu, ci conducea oameni și grupuri de oameni. Acesta stăpânea sau nu în funcţie de propria carismă, de priceperea sa de a se impune (sau nu!) în faţa celorlalți baroni, nobili, cavaleri, și așa mai departe.
Din punct de vedere cultural, este perioada în care se scria exclusiv în latină, este perioada în care unica religie era catolicismul. În ceea ce privește armata, Evul Mediu a fost o perioadă în care nu existau încă arme de foc, în care conta bravura personală, nu tactica de grup, adică dacă aveai un cavaler viteaz era destul. În schimb, în secolul al XV-lea, aveai nevoie de un grup de cavaleri viteji, care să formeze un escadron de cavalerie, alături de un grup de pedestrași înarmați cu arme de foc, care să formeze un regiment de infanterie, și așa mai departe.
Din punct de vedere geografic, Evul Mediu este foarte restrâns, cum am mai spus. Ideea de națiune a apărut odată cu Revoluția Franceză, până atunci oamenii se identificau doar după religia lor. Dacă întrebai un sibian din secolul al XV-lea cine este el, ți-ar fi răspuns că este catolic și apoi că este un supus al regelui Ungariei, pentru că ceilalți locuitori ai Transilvaniei, la fel ca și nobilii şi secuii, se aflau sub autoritatea directă a voievodului, respectiv a comitelui secuiesc, care le intermedia legătura cu regalitatea. În treacăt fie spus, «relațiile feudale» au durat în Transilvania până în 1848, când, spre marele merit al guvernului secesionist al lui Lajos Kossuth şi István Széchenyi, a fost desființată iobăgia. Aşadar, desființarea iobăgiei este un merit al Revoluției Maghiare de la 1848”.
Iancu de Hunedoara, cel mai mare conducător român din toate timpurile?
De veacuri au existat oameni extraordinari, care au avut responsabilitatea de a-i cârmui pe semenii lor. ,,Dacă ar fi să aleg unul dintre personajele mele preferate din istorie, atunci ar fi vorba despre Iancu de Hunedoara. Acesta era chiar mai «înfipt» decât Ștefan cel Mare în marea politică a Europei, pentru simplul motiv că s-a implicat activ în fenomenul pe care îl cunoaștem de regulă sub numele de Cruciada Târzie din secolul al XV-lea.
Este vorba despre tentativa papalității de a relua ideea de cruciadă, însă de această dată cu scopul de a elibera Europei de sub «plaga» otomană, apoi de a recupera Constantinopolul și abia apoi de a încerca eliberarea Ierusalimului. Iancu era o personalitate versatilă, care știa foarte bine să-și aleagă prietenii încă din cele mai timpurii etape ale carierei sale și care a înțeles instinctiv de partea cui trebuie să fie pentru a-şi asigura poziţia politică, devenind până la urmă un fel de superstar în rândurile nobilimii maghiare.
Drept dovadă, în 1446, acesta a fost ales în unanimitate guvernator al Ungariei, ceea ce se întâmpla mai rar, întrucât participanţii la Diete ajungeau să se certe, să se ia la bătaie sau chiar să scoată uneori armele. În 1448, Iancu a adunat o nouă oaste în scopul unei campanii de revanșă pentru pierderea suferită în Cruciada de la Varna, unde a murit regele Ungariei, Vladislav, protectorul său principal. În această cruciadă, Iancu a fost urmat necondiționat de baronii și prelații Ungariei, care erau în număr de 12, fapt care nu este de ici, de colo, la fel cum este și faptul că aceștia au pornit în campanie să învingă sau să moară, ceea ce s-a și întâmplat, toți murind în luptă pentru guvernatorul lor”, explică cercetătorul.
Când s-a culturalizat poporul în Transilvania?
Până în secolul al XVI-lea, cultura scrisă era destinată exclusiv elitelor, însă nu neapărat elitelor politice, mulți nobili fiind analfabeți, spune Liviu. „De exemplu, Iancu de Hunedoara era analfabet, dar nu iliterat, pentru că este cunoscut faptul că i se citeau sau i se povesteau diverse scrieri istorice. Doar canonicii știau să scrie. Începând din secolele XV-XVI, odată cu Reforma religioasă, procesul de alfabetizare a început pentru simplul motiv că reformații, mai ales luteranii, trebuiau să fie confirmați în confesiune la vârsta de 14 ani, prilej cu care trebuiau să citească Biblia (pe care nu stătea nimeni să le-o citească!) în scopul de a răspunde unui set de întrebări puse de preotul lor, care trebuia să vadă dacă aceștia aveau pregătirea catehetică necesară oricărui creștin.”