Cum să ne pregătim pentru Sfintele Paști, în ce măsură faptul că „nu am știut” poate fi o scuză în drumul spre mântuire,ce presupune un post adevărat și care sunt lucrurile de care trebuie să ținem cont pentru a dobândi un loc în Împărăția lui Dumnezeu, ne spune preot Constantin Necula, conf. univ. dr. la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” Sibiu, catedra de Catehetică-Omiletică.
Parinte, intrăm iată, în Săptămâna Patimilor. Cum să trăim această perioadă premergătoare Învierii Domnului?
Cu simplitate și bucurie, concentrați pe cele ale sufletului, în nădejdea că vom crește un pic limpezimea sa și disponibilitatea, ca prin cele sufletești și deschiderea către cel în nevoi, de a fi ai lui Iisus Hristos. Aceasta înseamnă inclusiv participarea la slujbele Bisericii, care în această perioadă se numesc Denii. Acolo, în citirea Scripturii, avem, nu-i așa Joi o Denie a celor 12 Evanghelii, în cântarea de pocăință, Vineri cântăm Prohodul Domnului, dispunem de cea mai bună tâlcuire duhovnicească asupra acestei Săptămâni. O săptămână în care Hristos Domnul devine „mortul nostru” mai întâi iar mai apoi Dumnezeul nostru biruitor al iadului și, în zorii Duminicii, Înviatul.
Ce înseamnă un post adevărat, care să ne ajute?
Un post bucuros de Hristos. O postire lipsită de aroganță și atentă la părtășia cu Domnul nu la cosmetizări de circumstanță. Postul adevărat ne aduce dinaintea Domnului, ne apropie de El. Ne apropie prin Spovedanie și Împărtășire cu Trupul și Sângele Său. Pentru că nu postim doar ca să postim ci ca să ne împărtășim, să ne facem părtași dumnezeieștii slave. Să ne vindecăm astfel falsa foame de dumnezei mincinoși, de idolatrizări mdeiocre, prin adevărata hrană și adevărata băutură, izvorâtă din Dumnezeiasca Liturghie. Este tot mai vizibil că omul modern, ca și cel din alte etape ale istoriei, acolo unde nu descoperă pe adevăratul Dumnezeu construiește idoli ideologici. A posti însemană a ieși din ideologie, a-ți schimba viața după rigorile Evangheliei. A trăi Evanghelia. Altfel postul este o simplă dietă…
Cum ne putem da seama de ce patimă suntem stăpâniţi cel mai mult, pentru a reuși să ne debarasăm de ea?
Interogându-ne. Supunând sufletul nostru la examinări de sens. Căutând mereu să fim mai atenți la nuanțele vieții duhovnicești. Văd oameni care au privit credința ca un obscurantism ieftin tulburați de propriile limite. A te despătimi înseamnă a-ți limpezi sensurile vieții și morții, a te descoperi în calitatea ta de candidat la Înviere. Și atunci, pentru a nu pierde bucuria Raiului trebuie să schimbăm stările de fapt ce ne țin rupți de Dumnezeu. Nu contează cât ne stăpânește o patimă. În momentul când ne coclește sufletul, fie și într-un punct minor, nu mai este sufletul curat de care avem nevoie pentru a ne împrieteni și trăi cu Hristos.
Cât de periculoasă este ignoranța în materie de învățăturile bisericii? Faptul că „nu am știut” poate fi o scuză pentru unele păcate?
Este o ignoranță care nu defectează relația cu Dumnezeu. Știu și eu, chestiuni de limbaj ori ritual liturgic, mai ales când acesta din urmă este „virusat”de tot felul de invenții puse pe seama tradiției. Dar sunt lucruri majore a căror necunoaștere frizează negrija de suflet. A merge pe ideea „nu am știut”, mai ales în ce privește păcate grele, nu mai ține. Accesăm tot felul de informații pentru toate năzbâtiile, ascultăm la nesfârșit breaking-news-urile dar nu suntem în stare să întrebăm sau să ne limpezim pe seama celor necesare mântuirii. E drept că procesul mântuirii nu este nici cool și nici nu te face smart dar fără a fi părtaș lui trăiești iadul. Și aici și în viața ce începe după moarte.
Sunt mulţi care văd în învăţăturile Bisericii restricţii, constrângeri impuse… De ce să postesc, de ce să am numai o nevastă, de ce să fac toți copiii pe care mi-i dă Dumnezeu? Ce le răspundeți?
Nu am răspuns prefabricat pentru nici unul dintre „încântații de sine”. Îi ascult și le urmăresc înverșunarea, caut să-i înțeleg, sunt frații și surorile mele. Nu pot să-i judec. Le spun, dese ori, că atunci când își vor reveni din prosteală sunt aici, în pragul Bisericii. Desigur că e mai ușor să trăiești anarhic și după propria părere. Dar nu mai frumos. Nu am văzut păcătoși fericiți!
Există oameni care cred în Dumnezeu, însă nu respectă cu strictețe învățăturile sale. Există creştini care cred că e mai bine să faci cât de puţin poţi şi nu neapărat cum îţi cere Biserica. Dacă nu poţi ţine tot postul, măcar o săptămână sau miercuri și vineri sau, dacă nu poţi merge în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, măcar din când în când.… Credeți că este posibilă mântuirea în acest fel?
Nici un om serios cu propriile valori nu poate trăi în salturi. A posti e o chestiune de fidelitate, de așezare în exercițiul răbdării, este un act de credință. Dacă admitem că icoana cea mai luminoasă a Bisericii e legată de Nuntă și Biserica-Mireasă e greu să crezi că fundament unei Nunți adevărate pot fi aerele, fițele de circumstanță. Nici o iubire din lume nu poate fi construită doar pe părerea de sine, nici un munte nu este escaladat dacă te plimbi cu degetul pe hartă. A fi creștin înseamnă a accepta mucenicia renunțării la sine pentru a te umple de Hristos. Iar El este model fidelității hotărât și curajoase. Deci modul acesta „sughițat”de a gândi creștinismul nu, nu este mântuitor. Doar te pune în temă, dar nu trăiești mântuirea.
Unii ar vrea să se bucure şi de „bunătăţile” vieţii acesteia şi să câştige şi împărăţia cerurilor. Este posibil?
Dacă bunătățile nu sunt toate reclamele și toate rafturile mallului uriaș care ne este lumea, dacă înțelegi că bunătățile lumii sunt numai acelea care au izvor fundamental pe Dumnezeu, singurul despre care El Însuși spune că merită să fie numit Bun. Restul sunt resturi! Oricum ar fi, Împărăția lui Dumnezeu se câștigă prin mila Lui, nu doar prin efortul nostru.
Cum să ne raportăm și ce trebuie să înțelegem, în primul rând, din sărbătoarea Învierii Domnului?
Este momentul din care Raiul ni se deschide mântuirii sufletului fiecăruia dintre noi. Învierea Domnului Hristos este început propriei noastre învieri, este începătură izbăvirii de moarte. Ieșirea Sa ca Biruitor din conflictul cu satan și moartea ne face pe noi, firea umană, candidați la biruință, la înviere. E un efort de înțelegere pe care merită să-l facem. Este clar că cel care înțelege Învierea, înțelege Viața. Este și prăznuirea Luminii, a biruinței ei asupra înunericului. E biruința unității umane dimpotriva dezbinătorului care a scos omul din rânduiala de Rai a vieții. E prăznuirea Raiului și a Iubirii. Fiți prezenți în Biserică, vestiți Învierea, dăruiți bucurie! E depunerea unei candidaturi pentru Viața veșnică.
