22.3 C
Sibiu
joi, iulie 25, 2024

Camelia Constantinescu. Fizicianul care a lucrat pentru spitalul Familiei Regale din Arabia Saudită

Publicitate

Cele mai citite

Am cunoscut-o pe Camelia întâmplător. Eram prin Sebeșul de Jos, anul acesta, înainte de Paști, cu gândul să discut cu oamenii de aici despre tradițiile locului. La un moment dat, după ce am aflat că Sebeșul de Jos este unul dintre ultimele sate de boștinari din România, am întrebat-o pe una din doamnele întâlnite dacă știe pe cineva care face lumânări din ceară de albine. Așa am ajuns la Camelia Constantinescu.

Pe lângă faptul cu face niște lumânări artizanale superbe, Camelia are o poveste de viață specială. Despre cum a ajuns să fie fizician, medic-șef în Arabia Saudită și despre ce experiențe a trăit acolo, veți afla în cele ce urmează.

Camelia Constantinescu

,,Noi, fizicienii, coloram etichete”

Sunt la Camelia acasă. De când pun piciorul în prag, mă toropește mirosul de ceară. „Am absolvit Facultatea de Fizică Tehnologică a Universităţii Bucureşti, specializarea Materiale și Combustibili Nucleari, cum se numea atunci. Am terminat facultatea în 1989, înainte de Revoluție, şi am primit repartiție la Cernavodă, unde se construiau atunci primele două reactoare ale centralei nucleare. Cei care repartizau atunci locurile de muncă îşi imaginau că un absolvent de fizică nucleară trebuie să lucreze într-un reactor nuclear. Dar centrala era doar un șantier, abia se construia fundația, nu era nimic ce ar fi putut face un fizician acolo.

Publicitate

Așa că ne-au pus să colorăm etichete. Aveau diverse piese și materiale puse pe rafturi pe categorii, iar muncitorilor le era mai ușor să le selecţioneze dacă vedeau etichetele colorate. Cred că era puţină ironie în această sarcină. Ca fizicieni într-un şantier de construcţii eram ceva exotic. Am colorat etichete până la Revoluție. După Revoluție, am venit în București, într-un institut de cercetare. În acea perioadă m-am căsătorit şi am făcut un copil, care are azi 32 de ani.

Am urmat multiple programe educaţionale în fizica radiațiilor şi fizică medicală, până am devenit fizician medical în specialitatea radioterapie. Am făcut un stagiu de un an de zile la Institutul Oncologic din Bucureşti, după care m-am angajat prin concurs la Spitalul Militar Central din Bucureşti în Departamentul de Radioterapie, unde am lucrat până în anul 2000, când am plecat în Arabia Saudită”.

Ce face un fizician medical

Îi ascult cu interes povestea Cameliei, dar constat că fizica medicală, implicit radioterapia, este și pentru mine un „subiect exotic”, așa că o rog să îmi spună mai multe despre acest domeniu: „Radioterapia este o disciplină medicală în care se folosesc radiații cu energii înalte pentru a trata bolnavii de cancer. Cancerul se manifestă prin prezenţa unor tumori în interiorul corpului. Radioterapia utilizează doze mari, dar controlate, de radiaţii care distrug celulele canceroase în zona în care sunt aplicate.

În acelaşi timp, radiaţiile afectează și pot distruge şi ţesuturi sau organe sănătoase aflate în apropierea tumorii. Aceste radiații cu energii înalte sunt produse de diferite aparate, sisteme sau tehnologii. Fizicianul medical are mai multe roluri în radioterapie. Trebuie să cunoască toate tehnologiile folosite și caracteristicile aparatelor prezente în departament, să le calibreze şi să le menţină în parametri, să le monitorizeze evoluţia în timp. Apoi trebuie sa facă un plan de tratament individualizat pentru fiecare pacient, în acord cu intenţia terapeutică indicată de medicul de radioterapie, dar și cu caracteristicile aparatelor disponibile, în aşa fel încât doza de radiaţii prescrisă să ajungă în tumoră, dar organele și ţesuturile sănătoase din jurul ei să fie protejate. Nu în ultimul rând, trebuie să se asigure că radioterapia este o practică sigură din punctul de vedere al iradierii pentru pacienţi, personal, aparţinători și public”.

Plecarea în Arabia Saudită

„Într-o zi, a venit în spital o delegație de la Ministerul Apărării din Arabia Saudită și din Statele Unite, care a vizitat mai multe secții din Spitalul Militar Central. Au venit și în secția în care lucram. Se întâmpla că în perioada aceea noi terminaserăm de instalat un aparat nou de radioterapie. Am stat un pic de vorbă cu ei, iar comandantul spitalului m-a chemat a doua zi, spunându-mi că americanii au nevoie de fizicieni medicali și m-a întrebat dacă îi pot ajuta. Ei aveau o bază militară de aviaţie în Al-Hada, în Arabia Saudită, unde au un spital militar mare, în care voiau să deschidă un departament de radioterapie. Nu am știut ce să spun. Eu eram personal civil, nu aveam pregătire militară. M-am sfătuit cu familia, m-am gândit bine și am ales să încerc această experiență.

Am plecat prima dată pentru doi ani, deoarece într-un an nu poți să pui pe picioare un departament de radioterapie; implică aparate foarte complexe, logistică, sisteme de tratament, planificare și verificare. Am stat cinci ani, apoi m-am reîntors la Spitalul Militar Central, ca să fiu alături de băiatul meu în anul în care dădea examenul de admitere în  liceu. Dar o să revin un pic mai târziu cu motivele întoarcerii mele în Arabia Saudită”, îmi relatează Camelia.

,,Arabia, dragoste la prima vedere”

O întreb pe Camelia cum a fost primul contact cu Arabia Saudită. „A fost dragoste la prima vedere! Am iubit Arabia și încă o iubesc şi mi-e dor de ea! Deși prima experiență în Arabia a fost un pic șocantă, după ce am început să o cunosc, m-am îndrăgostit de ea.

Spitalul Militar Al-Hada este la vreo 100 și ceva de kilometri de Jeddah, unde se află cel mai apropiat aeroport internațional. Spitalul lucra cu Saudi Arabian Airlines,care este linia aeriană națională a Arabiei Saudite și ei la rândul lor aveau o colaborare cu Air France, iar tot personalul care trebuia să vină din lumea largă în Arabia, venea cu acea linie. Eu, în anul 2000, ca să ajung din Bucureşti în Al-Hada, a trebuit să zbor prin Paris şi Cairo până în Jeddah, iar în Jeddah mă aștepta maşina spitalului să mă ducă în Al-Hada.

Drumul de la București la Jeddah a durat foarte mult, peste 24 de ore, şi am ajuns în Jeddah fără bagaje, aveam doar geanta de mână, eram ca o zambilă primăvara. Nu era ca acum, bagajele nu aveau cod de bare, ci doar o etichetă cu numele şi destinaţia. Șoferul care a venit să mă ia de la aeroport era un saudit foarte bătrân, un tataie micuț și slăbuț, îmbrăcat în acea togă albă a lor, el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam arabă și totuși el a înțeles că am ajuns fără bagaje. M-a condus la biroul de bagaje pierdute, am completat un formular și ne-am urcat în mașină. Eu stăteam pe bancheta din spate. Abia așteptam să pornească, să pot să dorm. Eram atât de obosită, încât nu am mai putut ține ochii deschiși! Nu mă mai puteam concentra.

La un moment dat, a pus o casetă. Eu credeam că este muzică, mă gândeam: «Ce muzică au acești oameni fără niciun instrument, doar voce?”. Pe urmă aveam să aflu că erau rugăciuni, de fapt. El a pus aceste rugăciuni ca să ne păzească Allah pe drum, fiindcă era un drum cu multe serpentine periculoase. Spitalul era construit pe vârful unui munte. Au retezat efectiv vârful muntelui și au construit un campus, în care urma să locuiesc. În timp ce dormeam, undeva în miezul nopții. Am simţit că mașina s-a oprit. Moșul mi-a deschis portiera și mi-a făcut semn să cobor. În acel moment, mi-am spus că până atunci mi-a fost! Iar în mintea mea am zis că vrea să mă omoare. Îmi căutam prin gânduri să spun «Tatăl Nostru», dar nu-mi aminteam cuvintele rugăciunii, atât de speriată eram. Ajunsesem la vorbele tatălui meu, care îmi spusese înainte să plec: «Nu te duce, că nu știi ce lume este acolo!».

Am ieșit din maşină, eram în beznă în mijlocul deşertului, am zărit niște neoane în apropiere, era o benzinărie. Moșul mi-a arătat să merg spre benzinărie, am ajuns aproape de clădire, șoferul meu a bătut în geam și s-au aprins luminile. După câteva secunde, a ieşit un bărbat tânăr. Când l-am văzut, mi-am zis: Stai așa, acești oameni mai au niște gânduri înainte să mă omoare! După ce am intrat în benzinărie, moșul a luat un coș și mi l-a pus în mână, dar eu eram prea speriată ca să pot să-l țin. L-am scăpat, așa că l-a luat el și a început să pună diverse produse în el: săpun, periuță, pastă de dinți, şerveţele. Atunci m-am liniștit, mi-am dat seama că omul vrea să mă ajute. Am ajuns la casă, a plătit produsele; eu aveam niște dolari la mine, am vrut să-i dau, dar a refuzat să-i primească. Am continuat drumul și am ajuns la Al-Hada.

După ce m-am instalat în campus, l-am căutat să-i restitui banii. Mă gândeam că un om la vârsta lui nu ar trebui să muncească şi că dacă o face probabil are mare nevoie de bani, dar nu a acceptat. Mi-a spus, ceea ce am înțeles mai târziu, când am învățat limba, că: «Nu e treaba ta ce am făcut eu, e doar între mine şi Allah»”.

Cultura arabă

Mă amuz de povestea spusă de Camelia. E ciudat cum culturile despart așa de mult oamenii. Locul unde te naști, mai ales oamenii cu care ești înrudit sau înconjurat, îți sculptează mentalitatea. Mâncarea este un alt element care diferențiază două culturi, așa că o întreb ce mâncau oamenii pe acolo și cum a fost primită, dacă sunt oamenii ospitalieri ca noi, românii.

„Am fost primită foarte bine, m-am simțit protejată și răsfățată. Oamenii din jurul meu erau niște oameni deosebiți, iar condițiile de muncă erau cum nu mi-am imaginat niciodată pe când lucram în România. Aveam cantină în spital, câteva restaurante în campus, hipermarketuri. Îmi place mâncarea lor tradiţională, au foarte multe preparate pe bază de carne de oaie și orez sau leguminoase. Ingredientele sunt întotdeauna proaspete şi folosesc multe condimente, unele necunoscute nouă. Au un fel de mâncare care se numește kapsa: carcasa de oaie se pune la fiert cu condimente, iar în apa în care a fiert se fierbe ulterior orezul. După ce este fiartă, carnea este gătită cu mirodenii la cuptor, apoi servită pe o tavă plină cu orez și legume.

Conducerea spitalului încerca să ne facă să ne simțim confortabil. Își dădeau seama că noi suntem rupți de cultura noastră și din când în când organizau diverse activități în colaborare cu hotelurile din împrejurimi. Într-o zi, unul dintre hoteluri a organizat o vizită în deşert la un trib de beduini, ca să vedem cum trăiesc oamenii în deșert. A fost o exepriență foarte interesantă, am văzut cum trăiesc oamenii cu puțină apă. Aveau o oază, un izvor, care era la câțiva kilometri de tabara lor alcătuită din corturi. Și în fiecare dimineaţă aduceau apă proaspătă în burdufuri din piele de cămilă. Oaza aceea era o sursă de apă pentru mai multe comunitaţi de beduini, fără ca vreodată să apară neînţelegeri sau conflicte. Corturile în care trăiau erau făcute din piei de cămilă, iar acestea nu ajungeau până la sol, nu erau complet închise, astfel aerul circula, de-a lungul zilei, umbra se deplasa în cort după cum bate soarele, iar ei se poziţionau după umbră.

Ne-au servit cu tot felul de preparate din lapte şi carne de cămilă. Am văzut cum se mănâncă în comunitatea lor. Nimeni nu mănâncă singur. Mănâncă întâi bărbații, serviți de femei. Iar după ce ies bărbații din cort, mănâncă femeile şi copiii. Se mânâncă pe jos, în cerc, în jurul tăvii de mâncare, fără tacâmuri. La un moment dat, aveam nevoie la toaletă. Îi întreb: „Unde e toaleta?” Mi-au spus că trebuie să merg la toaleta pentru femei. Nu se vedea nimc în jur, doar aşezarea de corturi. „Unde e toaleta pentru femei?”, i-am întrebat. „Trebuie să ieși din zona de corturi și să simți dincotro bate vântul. Te învârți până vântul îți bate în față, iar când vântul îți bate în față, în dreapta este toaleta bărbaților, în stânga a femeilor.” Am ieșit afară, împreună cu mai multe doamne și domnișoare. Am căutat briza, am mers spre locul indicat, dar nu vedeam toaleta. Atunci ghidul de la hotel ne-a spus că este în spatele unui gard, făcut din niște pari înfipți în nisip și rogojini din frunze de palmieri uscate. După acel gard erau trei gropi în nisip, acolo era toaleta.”

Arabii își respectă femeile

Cum am mai spus, culturile sunt diferite; o întreb dacă arabii respectă femeile. Aveam în minte stereotipurile auzite, legate de arabi. Aceasta îmi răspunde: „Arabii au un mare respect şi grijă pentru femei. Noi nu prea înțelegem acel respect, deoarece îi judecăm pe baza experiențelor și culturii noastre. Nouă ni se pare că dacă femeile lor sunt acoperite din cap până în picioare, e un abuz, o dominare. Ei zic că astfel le protejează, iar femeile sunt de aceeași părere. O surpriză mare a fost pentru mine faptul că, după ce m-am împrietenit cu mai multe femei musulmane și stând de vorbă cu ele, mi-am dat seama că pe noi ne roade grija de ele degeaba. Ele sunt fericite cu traiul lor. Aşa le-au văzut trăind pe mama lor, pe bunicile lor și aceasta este viața pe care o înțeleg şi o preţuiesc ele. Una m-a întrebat: «La ce oră te trezești?». Eu i-am răspuns că la 6:30, ca la 8 să fiu la muncă. La care acesta îmi răspunde că ea se trezește când vrea, face ce vrea, având doar sarcina de a avea grijă de copii și soţ”.

Cariera în Arabia Saudită

Camelia îmi spune și de ce s-a reîntors în Arabia Saudită după un an de stat în România. „După experiența în Arabia Saudită, nu m-am putut readapta în România. Mi-a fost greu, deoarece practicile erau foarte diferite. În Arabia se lucra deja după ghiduri şi protocoale stricte de tratament, deciziile terapeutice se luau în comisii multi-discliplinare, având pacientul în centrul îngrijirii medicale. În România, lucrurile acestea s-au întâmplat mult mai târziu. M-am gândit că ar fi bine să mă întorc.

Am aplicat la King Faisal Specialist Hospital & Research Center, un spital de top internaţional, susţinut finanaciar de Familia Regală Saudită. În cultura arabă, noțiunea de familie este diferită de a noastră: noi când ne referim la familie, ne gândim la soț, soție, copii și părinţi, la ei familie înseamnă tot neamul, întregul trib. Familia Regală, de pildă, avea în jur de zece mii de membri, care erau trataţi, la nevoie, în acest spital. Tratam, însă, şi saudiţi obişnuiţi, pentru care alte spitale îşi declinaseră competenţa sau nu aveau tehnologiile necesare. Spitalul central era în Riad, având sucursale în Jeddah și Medina. Prima mea slujbă ca fizician medical la King Faisal Specialist Hospital a început în 2007, în Jeddah, unde am stat zece ani. După zece ani ajunsesem la cel mai înalt statut profesional pe care îl puteam obține acolo, fizician medical şef (Chief Medical Physicist). M-am mutat la Riad pentru o poziție mai înaltă”.

Întoarcerea

O întreb cum a ales să se întoarcă în România, care au fost motivele? Pandemia se pare că a schimbat multe destine. În acea perioadă Camelia a ales să se reîntoarcă la ai ei: „M-am întors la sfâșitul lui 2022, după ce am trecut prin pandemie. Acea perioadă a fost una dificilă pentru mine. Când a început pandemia, Arabia a închis graniţele şi timp de zece luni, până au început să apară primele vaccinuri, n-am mai putut pleca să-mi văd copilul şi familia. Asta a generat o presiune emoţională pe care n-am conştientizat-o multă vreme, deşi între timp restricţiile fuseseră mult reduse. Spitalul testa starea emoţională a personalului ce lucra în condiţii solicitante, periodic trebuia să facem nişte teste phihologice. Nu am crezut că am o problemă până când testele au arătat simptome de burn-out. Aşa am realizat că, deşi Arabia devenise casa mea, familia mea era departe de mine. M-am reîntors în România, în Sebeșul de Jos, în casa bunicilor mei, lângă familie şi aproape de prietenii de-o viaţă”.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate

spot_img
Ultimele știri

Angajări la urbanism și la direcția amenajarea teritoriului de la Primăria Sibiu

ANGAJĂRI LA DIRECȚIA AMENAJAREA TERITORIULUI ȘI URBANISM A PRIMĂRIEI SIBIU! Primăria Municipiului Sibiu organizează concursuri pentru ocuparea a 8...

Publicitate

Cele mai citite

Am cunoscut-o pe Camelia întâmplător. Eram prin Sebeșul de Jos, anul acesta, înainte de Paști, cu gândul să discut cu oamenii de aici despre tradițiile locului. La un moment dat, după ce am aflat că Sebeșul de Jos este unul dintre ultimele sate de boștinari din România, am întrebat-o pe una din doamnele întâlnite dacă știe pe cineva care face lumânări din ceară de albine. Așa am ajuns la Camelia Constantinescu.

Pe lângă faptul cu face niște lumânări artizanale superbe, Camelia are o poveste de viață specială. Despre cum a ajuns să fie fizician, medic-șef în Arabia Saudită și despre ce experiențe a trăit acolo, veți afla în cele ce urmează.

Camelia Constantinescu

,,Noi, fizicienii, coloram etichete”

Sunt la Camelia acasă. De când pun piciorul în prag, mă toropește mirosul de ceară. „Am absolvit Facultatea de Fizică Tehnologică a Universităţii Bucureşti, specializarea Materiale și Combustibili Nucleari, cum se numea atunci. Am terminat facultatea în 1989, înainte de Revoluție, şi am primit repartiție la Cernavodă, unde se construiau atunci primele două reactoare ale centralei nucleare. Cei care repartizau atunci locurile de muncă îşi imaginau că un absolvent de fizică nucleară trebuie să lucreze într-un reactor nuclear. Dar centrala era doar un șantier, abia se construia fundația, nu era nimic ce ar fi putut face un fizician acolo.

Așa că ne-au pus să colorăm etichete. Aveau diverse piese și materiale puse pe rafturi pe categorii, iar muncitorilor le era mai ușor să le selecţioneze dacă vedeau etichetele colorate. Cred că era puţină ironie în această sarcină. Ca fizicieni într-un şantier de construcţii eram ceva exotic. Am colorat etichete până la Revoluție. După Revoluție, am venit în București, într-un institut de cercetare. În acea perioadă m-am căsătorit şi am făcut un copil, care are azi 32 de ani.

Am urmat multiple programe educaţionale în fizica radiațiilor şi fizică medicală, până am devenit fizician medical în specialitatea radioterapie. Am făcut un stagiu de un an de zile la Institutul Oncologic din Bucureşti, după care m-am angajat prin concurs la Spitalul Militar Central din Bucureşti în Departamentul de Radioterapie, unde am lucrat până în anul 2000, când am plecat în Arabia Saudită”.

Ce face un fizician medical

Îi ascult cu interes povestea Cameliei, dar constat că fizica medicală, implicit radioterapia, este și pentru mine un „subiect exotic”, așa că o rog să îmi spună mai multe despre acest domeniu: „Radioterapia este o disciplină medicală în care se folosesc radiații cu energii înalte pentru a trata bolnavii de cancer. Cancerul se manifestă prin prezenţa unor tumori în interiorul corpului. Radioterapia utilizează doze mari, dar controlate, de radiaţii care distrug celulele canceroase în zona în care sunt aplicate.

În acelaşi timp, radiaţiile afectează și pot distruge şi ţesuturi sau organe sănătoase aflate în apropierea tumorii. Aceste radiații cu energii înalte sunt produse de diferite aparate, sisteme sau tehnologii. Fizicianul medical are mai multe roluri în radioterapie. Trebuie să cunoască toate tehnologiile folosite și caracteristicile aparatelor prezente în departament, să le calibreze şi să le menţină în parametri, să le monitorizeze evoluţia în timp. Apoi trebuie sa facă un plan de tratament individualizat pentru fiecare pacient, în acord cu intenţia terapeutică indicată de medicul de radioterapie, dar și cu caracteristicile aparatelor disponibile, în aşa fel încât doza de radiaţii prescrisă să ajungă în tumoră, dar organele și ţesuturile sănătoase din jurul ei să fie protejate. Nu în ultimul rând, trebuie să se asigure că radioterapia este o practică sigură din punctul de vedere al iradierii pentru pacienţi, personal, aparţinători și public”.

Plecarea în Arabia Saudită

„Într-o zi, a venit în spital o delegație de la Ministerul Apărării din Arabia Saudită și din Statele Unite, care a vizitat mai multe secții din Spitalul Militar Central. Au venit și în secția în care lucram. Se întâmpla că în perioada aceea noi terminaserăm de instalat un aparat nou de radioterapie. Am stat un pic de vorbă cu ei, iar comandantul spitalului m-a chemat a doua zi, spunându-mi că americanii au nevoie de fizicieni medicali și m-a întrebat dacă îi pot ajuta. Ei aveau o bază militară de aviaţie în Al-Hada, în Arabia Saudită, unde au un spital militar mare, în care voiau să deschidă un departament de radioterapie. Nu am știut ce să spun. Eu eram personal civil, nu aveam pregătire militară. M-am sfătuit cu familia, m-am gândit bine și am ales să încerc această experiență.

Am plecat prima dată pentru doi ani, deoarece într-un an nu poți să pui pe picioare un departament de radioterapie; implică aparate foarte complexe, logistică, sisteme de tratament, planificare și verificare. Am stat cinci ani, apoi m-am reîntors la Spitalul Militar Central, ca să fiu alături de băiatul meu în anul în care dădea examenul de admitere în  liceu. Dar o să revin un pic mai târziu cu motivele întoarcerii mele în Arabia Saudită”, îmi relatează Camelia.

,,Arabia, dragoste la prima vedere”

O întreb pe Camelia cum a fost primul contact cu Arabia Saudită. „A fost dragoste la prima vedere! Am iubit Arabia și încă o iubesc şi mi-e dor de ea! Deși prima experiență în Arabia a fost un pic șocantă, după ce am început să o cunosc, m-am îndrăgostit de ea.

Spitalul Militar Al-Hada este la vreo 100 și ceva de kilometri de Jeddah, unde se află cel mai apropiat aeroport internațional. Spitalul lucra cu Saudi Arabian Airlines,care este linia aeriană națională a Arabiei Saudite și ei la rândul lor aveau o colaborare cu Air France, iar tot personalul care trebuia să vină din lumea largă în Arabia, venea cu acea linie. Eu, în anul 2000, ca să ajung din Bucureşti în Al-Hada, a trebuit să zbor prin Paris şi Cairo până în Jeddah, iar în Jeddah mă aștepta maşina spitalului să mă ducă în Al-Hada.

Drumul de la București la Jeddah a durat foarte mult, peste 24 de ore, şi am ajuns în Jeddah fără bagaje, aveam doar geanta de mână, eram ca o zambilă primăvara. Nu era ca acum, bagajele nu aveau cod de bare, ci doar o etichetă cu numele şi destinaţia. Șoferul care a venit să mă ia de la aeroport era un saudit foarte bătrân, un tataie micuț și slăbuț, îmbrăcat în acea togă albă a lor, el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam arabă și totuși el a înțeles că am ajuns fără bagaje. M-a condus la biroul de bagaje pierdute, am completat un formular și ne-am urcat în mașină. Eu stăteam pe bancheta din spate. Abia așteptam să pornească, să pot să dorm. Eram atât de obosită, încât nu am mai putut ține ochii deschiși! Nu mă mai puteam concentra.

La un moment dat, a pus o casetă. Eu credeam că este muzică, mă gândeam: «Ce muzică au acești oameni fără niciun instrument, doar voce?”. Pe urmă aveam să aflu că erau rugăciuni, de fapt. El a pus aceste rugăciuni ca să ne păzească Allah pe drum, fiindcă era un drum cu multe serpentine periculoase. Spitalul era construit pe vârful unui munte. Au retezat efectiv vârful muntelui și au construit un campus, în care urma să locuiesc. În timp ce dormeam, undeva în miezul nopții. Am simţit că mașina s-a oprit. Moșul mi-a deschis portiera și mi-a făcut semn să cobor. În acel moment, mi-am spus că până atunci mi-a fost! Iar în mintea mea am zis că vrea să mă omoare. Îmi căutam prin gânduri să spun «Tatăl Nostru», dar nu-mi aminteam cuvintele rugăciunii, atât de speriată eram. Ajunsesem la vorbele tatălui meu, care îmi spusese înainte să plec: «Nu te duce, că nu știi ce lume este acolo!».

Am ieșit din maşină, eram în beznă în mijlocul deşertului, am zărit niște neoane în apropiere, era o benzinărie. Moșul mi-a arătat să merg spre benzinărie, am ajuns aproape de clădire, șoferul meu a bătut în geam și s-au aprins luminile. După câteva secunde, a ieşit un bărbat tânăr. Când l-am văzut, mi-am zis: Stai așa, acești oameni mai au niște gânduri înainte să mă omoare! După ce am intrat în benzinărie, moșul a luat un coș și mi l-a pus în mână, dar eu eram prea speriată ca să pot să-l țin. L-am scăpat, așa că l-a luat el și a început să pună diverse produse în el: săpun, periuță, pastă de dinți, şerveţele. Atunci m-am liniștit, mi-am dat seama că omul vrea să mă ajute. Am ajuns la casă, a plătit produsele; eu aveam niște dolari la mine, am vrut să-i dau, dar a refuzat să-i primească. Am continuat drumul și am ajuns la Al-Hada.

După ce m-am instalat în campus, l-am căutat să-i restitui banii. Mă gândeam că un om la vârsta lui nu ar trebui să muncească şi că dacă o face probabil are mare nevoie de bani, dar nu a acceptat. Mi-a spus, ceea ce am înțeles mai târziu, când am învățat limba, că: «Nu e treaba ta ce am făcut eu, e doar între mine şi Allah»”.

Cultura arabă

Mă amuz de povestea spusă de Camelia. E ciudat cum culturile despart așa de mult oamenii. Locul unde te naști, mai ales oamenii cu care ești înrudit sau înconjurat, îți sculptează mentalitatea. Mâncarea este un alt element care diferențiază două culturi, așa că o întreb ce mâncau oamenii pe acolo și cum a fost primită, dacă sunt oamenii ospitalieri ca noi, românii.

„Am fost primită foarte bine, m-am simțit protejată și răsfățată. Oamenii din jurul meu erau niște oameni deosebiți, iar condițiile de muncă erau cum nu mi-am imaginat niciodată pe când lucram în România. Aveam cantină în spital, câteva restaurante în campus, hipermarketuri. Îmi place mâncarea lor tradiţională, au foarte multe preparate pe bază de carne de oaie și orez sau leguminoase. Ingredientele sunt întotdeauna proaspete şi folosesc multe condimente, unele necunoscute nouă. Au un fel de mâncare care se numește kapsa: carcasa de oaie se pune la fiert cu condimente, iar în apa în care a fiert se fierbe ulterior orezul. După ce este fiartă, carnea este gătită cu mirodenii la cuptor, apoi servită pe o tavă plină cu orez și legume.

Conducerea spitalului încerca să ne facă să ne simțim confortabil. Își dădeau seama că noi suntem rupți de cultura noastră și din când în când organizau diverse activități în colaborare cu hotelurile din împrejurimi. Într-o zi, unul dintre hoteluri a organizat o vizită în deşert la un trib de beduini, ca să vedem cum trăiesc oamenii în deșert. A fost o exepriență foarte interesantă, am văzut cum trăiesc oamenii cu puțină apă. Aveau o oază, un izvor, care era la câțiva kilometri de tabara lor alcătuită din corturi. Și în fiecare dimineaţă aduceau apă proaspătă în burdufuri din piele de cămilă. Oaza aceea era o sursă de apă pentru mai multe comunitaţi de beduini, fără ca vreodată să apară neînţelegeri sau conflicte. Corturile în care trăiau erau făcute din piei de cămilă, iar acestea nu ajungeau până la sol, nu erau complet închise, astfel aerul circula, de-a lungul zilei, umbra se deplasa în cort după cum bate soarele, iar ei se poziţionau după umbră.

Ne-au servit cu tot felul de preparate din lapte şi carne de cămilă. Am văzut cum se mănâncă în comunitatea lor. Nimeni nu mănâncă singur. Mănâncă întâi bărbații, serviți de femei. Iar după ce ies bărbații din cort, mănâncă femeile şi copiii. Se mânâncă pe jos, în cerc, în jurul tăvii de mâncare, fără tacâmuri. La un moment dat, aveam nevoie la toaletă. Îi întreb: „Unde e toaleta?” Mi-au spus că trebuie să merg la toaleta pentru femei. Nu se vedea nimc în jur, doar aşezarea de corturi. „Unde e toaleta pentru femei?”, i-am întrebat. „Trebuie să ieși din zona de corturi și să simți dincotro bate vântul. Te învârți până vântul îți bate în față, iar când vântul îți bate în față, în dreapta este toaleta bărbaților, în stânga a femeilor.” Am ieșit afară, împreună cu mai multe doamne și domnișoare. Am căutat briza, am mers spre locul indicat, dar nu vedeam toaleta. Atunci ghidul de la hotel ne-a spus că este în spatele unui gard, făcut din niște pari înfipți în nisip și rogojini din frunze de palmieri uscate. După acel gard erau trei gropi în nisip, acolo era toaleta.”

Arabii își respectă femeile

Cum am mai spus, culturile sunt diferite; o întreb dacă arabii respectă femeile. Aveam în minte stereotipurile auzite, legate de arabi. Aceasta îmi răspunde: „Arabii au un mare respect şi grijă pentru femei. Noi nu prea înțelegem acel respect, deoarece îi judecăm pe baza experiențelor și culturii noastre. Nouă ni se pare că dacă femeile lor sunt acoperite din cap până în picioare, e un abuz, o dominare. Ei zic că astfel le protejează, iar femeile sunt de aceeași părere. O surpriză mare a fost pentru mine faptul că, după ce m-am împrietenit cu mai multe femei musulmane și stând de vorbă cu ele, mi-am dat seama că pe noi ne roade grija de ele degeaba. Ele sunt fericite cu traiul lor. Aşa le-au văzut trăind pe mama lor, pe bunicile lor și aceasta este viața pe care o înțeleg şi o preţuiesc ele. Una m-a întrebat: «La ce oră te trezești?». Eu i-am răspuns că la 6:30, ca la 8 să fiu la muncă. La care acesta îmi răspunde că ea se trezește când vrea, face ce vrea, având doar sarcina de a avea grijă de copii și soţ”.

Cariera în Arabia Saudită

Camelia îmi spune și de ce s-a reîntors în Arabia Saudită după un an de stat în România. „După experiența în Arabia Saudită, nu m-am putut readapta în România. Mi-a fost greu, deoarece practicile erau foarte diferite. În Arabia se lucra deja după ghiduri şi protocoale stricte de tratament, deciziile terapeutice se luau în comisii multi-discliplinare, având pacientul în centrul îngrijirii medicale. În România, lucrurile acestea s-au întâmplat mult mai târziu. M-am gândit că ar fi bine să mă întorc.

Am aplicat la King Faisal Specialist Hospital & Research Center, un spital de top internaţional, susţinut finanaciar de Familia Regală Saudită. În cultura arabă, noțiunea de familie este diferită de a noastră: noi când ne referim la familie, ne gândim la soț, soție, copii și părinţi, la ei familie înseamnă tot neamul, întregul trib. Familia Regală, de pildă, avea în jur de zece mii de membri, care erau trataţi, la nevoie, în acest spital. Tratam, însă, şi saudiţi obişnuiţi, pentru care alte spitale îşi declinaseră competenţa sau nu aveau tehnologiile necesare. Spitalul central era în Riad, având sucursale în Jeddah și Medina. Prima mea slujbă ca fizician medical la King Faisal Specialist Hospital a început în 2007, în Jeddah, unde am stat zece ani. După zece ani ajunsesem la cel mai înalt statut profesional pe care îl puteam obține acolo, fizician medical şef (Chief Medical Physicist). M-am mutat la Riad pentru o poziție mai înaltă”.

Întoarcerea

O întreb cum a ales să se întoarcă în România, care au fost motivele? Pandemia se pare că a schimbat multe destine. În acea perioadă Camelia a ales să se reîntoarcă la ai ei: „M-am întors la sfâșitul lui 2022, după ce am trecut prin pandemie. Acea perioadă a fost una dificilă pentru mine. Când a început pandemia, Arabia a închis graniţele şi timp de zece luni, până au început să apară primele vaccinuri, n-am mai putut pleca să-mi văd copilul şi familia. Asta a generat o presiune emoţională pe care n-am conştientizat-o multă vreme, deşi între timp restricţiile fuseseră mult reduse. Spitalul testa starea emoţională a personalului ce lucra în condiţii solicitante, periodic trebuia să facem nişte teste phihologice. Nu am crezut că am o problemă până când testele au arătat simptome de burn-out. Aşa am realizat că, deşi Arabia devenise casa mea, familia mea era departe de mine. M-am reîntors în România, în Sebeșul de Jos, în casa bunicilor mei, lângă familie şi aproape de prietenii de-o viaţă”.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate

spot_img
Ultimele știri

Angajări la urbanism și la direcția amenajarea teritoriului de la Primăria Sibiu

ANGAJĂRI LA DIRECȚIA AMENAJAREA TERITORIULUI ȘI URBANISM A PRIMĂRIEI SIBIU! Primăria Municipiului Sibiu organizează concursuri pentru ocuparea a 8...

Știri pe același subiect