De fiecare dată când recitim vindecările pe care Domnul Hristos le dăruiește firii umane pentru a-i reconstrui încrederea, pare că sunt departe tare. Astăzi auzim de boli, pandemii ori moarte ca și cum totul ar fi pierdut. Deranjații de creștinism, ca să nu-i mai numim dușmani, aduc ca argument al inexistenței lui Dumnezeu tocmai aceste valuri de tzunami legat de boală și moarte. Or, Mântuitorul nu vindecă doar oameni ori organe ale unor oameni. El vindecă Omul. Comunitate umană, iar Capernaumul e una dintre astfel de locații preferate, mentalitatea umană- și ce răbdare a avut cu fariseii și cărturarii. Pentru că tocmai pentru aceasta a venit. Să dăruiască vindecarea ca arvună Învierii. Să facă din Înviere moarte morții. De aici și dimensiunea firească a definirii creștinismului drept credință în Dumnezeu și încrederea în Dumnezeu. Credința, frica de Dumnezeu, pocăința și plânsul ce se înmulțește pe măsura înmuierii inimii pentru dragostea lui Dumnezeu sunt pași comuni oricărei vindecări și, mai cu seamă, celei pline de Har a Învierii. Hristos vindecă pentru a face să izvorască Iubirea, pentru a reîmprospăta în fibrele firii umane tocmai iubirea, dragostea ce sporește toată înțelepciunea, sfârșitul pozitiv al oricărei cunoașteri și viața nesfârșită. Precum spunea Părintele Sofronie: „În dragostea pentru Hristos iubim
și cunoaștem pe Tatăl; prin Hristos cunoaștem dragostea Duhului Sfânt; prin ea intrăm în Viața dinlăuntrul Dumnezeirii Treimice”, după ce mai înainte lămurise inimii noastre: „Nu este nefericire mai mare decât a nu cunoaște adevăratul Dumnezeu. Iar noi, cunoscându-ne cum eram înainte, recunoaștem în darul pocăinței un nemeritat dar al cerului; și nu semeția se arată înlăuntrul nostru, ci smerita mulțămită Domnului și mâhnirea împreună-pătimitoare pentru cei care rămân mai departe în întunerecul necunoașterii. Mare este cinstea de a fi creștin. A simți Dumnezeirea și a afla în sine puterea de a-i urma chemarea Părintelui Luminilor” (Arhimandritul Sofronie, Taina Vieții creștine, 2014, p. 81).
E unul din sensurile vindecărilor care ne urmăresc și azi sporul duhovnicesc. Pentru a ne redescoperi încrederea în dumnezeirea Mântuitorului. Pentru că El nu vindecă doar pentru a vindeca, ci ca arvună Învierii. Și asta îl deosebește de toți cei care s-au dat dumnezei. Suntem vindecați mereu de sincretisme ieftine, prin apelul la smerita cugetare la dumnezeirea Domnului. Vindecarea noastră!
Publicitate
