EDUCAȚIA E(pe)DUCĂ

În 5 octombrie, se sărbătorește Ziua Mondială a Educației, stabilită de UNESCO în anul 1994. Educația, însă, își are originile în timpuri mult, mult mai vechi. Au apărut și oamenii educați să educe, dascălii, iar putearea lor a fost și a rămas nemărginătă. Ei sunt cei care pot forma caractere sau, dimpotrivă, stereotipuri. Ei sunt cei în mâna cărora stă puterea de a ridica sau de a îngenunchia un om.

În România, prima școală superioară în limba română a fost înființată la Făgăraș, în 1657. De atunci, învățământul românesc a evoluat. De Ziua Mondială a Educației am decis să las alți oameni să scrie despre acest subiect. I-am ales cu atenție. Sunt oameni pe care se merită să-i citiți, oameni mari, părinți, bunici, străbunici, profesori, educatori, voluntari, foști elevi olimpici, oameni realizați, oameni cu aripi.

Pentru acești oameni am făcut un set de întrebări. I-am rugat să ne spună cât de importantă a fost educația primită acasă și la școală, ce cred ei că ar trebui să învețe copiii în instituțiile de învățământ de astăzi, dacă au avut un cadru didactic care să-și fi pus amprenta pe destinul lor, ce sfat le dau tinerilor care studiază și care cred ei că ar fi lacunele educației și școlilor României.

Marian Coman, librar Habitus

„Educația nu poate fi decât foarte importantă. Sunt astăzi și rezultatul acelei educații, mai bune sau mai rele, pe care am primit-o. Dar este, de fapt, foarte complicat să evaluez un proces al cărui subiect am fost într-o perioadă îndepărtată și față de care aveam atunci, ca orice copil, cred, o atitudine ambivalentă: eram conștient că este esențială, dar speram să o pot lăsa pe a doua zi. N-am nicio îndoială, spre exemplu, că sunt un cititor datorită mamei. Foarte des, înainte de culcare, îmi administra o doză de povești, iar asta a creat dependență.

Nu idealizez școala pe care am făcut-o, căci are păcatele ei, păcatele unui sistem educațional gândit să creeze cetățeni supuși unei ordini totalitare (da, am apucat să fiu pionier, și ce mândru am fost când s-a întâmplat asta!). Dincolo de limitările și deformările de care m-am lovit, însă, am avut norocul să întâlnesc persoane remarcabile în acei ani. Mă mai întâlnesc și conversez cu învățătorul meu, domnul Bădilă, care era atunci în primii ani de învățământ și a ajuns să fie recunoscut drept unul dintre profesioniști.

Un răspuns direct, brutal poate, este acela că școala ar trebui să facă neproști. Adică oameni care să fie capabili să înțeleagă lumea din jurul lor și să facă alegerile corecte atunci când sunt puși în fața lor. Să nu măgulească gratuit și să nu penalizeze stupid.

Am avut câțiva profesori care m-au influențat, nu mulți. De departe, cel mai important este dirigu` pe care l-am avut în liceu, domnul Bratu, profesor de istorie. Omul acesta, dincolo de faptul că preda minunat materia mea preferată, a reușit să facă dintr-o clasă de șmecherași individualiști un grup de prieteni. Este exemplul total de profesor pentru care știința și conștiința nu pot fi separate. Ne întâlnim și acum des și vorbim multe și continuă să rămână exemplar fără pic de efort.

Îi sfătuiesc pe tineri să fie conștienți de drepturile pe care le au și obligațiile care decurg din ele. Să citească. Nu neapărat ceea ce se află pe listele cu „lecturi obligatorii”, ci ceea ce le place lor.

Problema învățământului românesc pare eternă și e imposibil de identificat o cauză primară. Cred, totuși, că politizarea este una dintre bolile care cangrenează sistemul. Ea vine la pachet cu oameni pentru care interesul personal sau dezinteresul profesional sunt constante cotidiene. Și ei sunt cei care ar trebui să structureze un sistem care are nevoie de viziune, finanțare și competență. Întristător este că lipsește o reacție a celor care profesează în învățământ. Te-ai aștepta ca cei care sunt direct afectați, oameni educați, de altfel, să acționeze, să forțeze degriparea sistemului. Din păcate, blazarea celor care educă (a marii mase, pentru că sunt, desigur, persoane admirabile printre ei), anesteziază reformarea atât de urgentă și necesară.

Raluca Cișmaru, educatoare la grădinița „Frații Grimm”, secția germană

A fost și este baza oricărei forme de educație cu care m-am intersectat de-a lungul vieții. Bunul simț învățat acasă, școala care m-a și ne-a învățat să știm ce nu știm și să vrem să știm mai mult. Acolo e fundamentul. Restul țese fiecare, după cum a fost învățat acasă și la școală. Dacă urzeala e bună, iese pânza de calitate!

Copiii ar trebui mai întâi să învețe corect să scrie și să citească. Aș duce gramatica până în clasa a XII-a. Ar trebui ca cea mai importantă materie sa fie etica. Ar trebui să învețe să învețe! Ar trebui să își poată alege materiile pentru care sunt deschiși la minte, dintr-o ofertă sănătoasă.

Educatoarea mea și-a pus amprenta pe destinul meu. Pe bune.

Îi sfătuiesc pe tineri să citească. Să nu încerce să fenteze sistemul. Dacă ai de făcut un referat despre o carte…citește cartea. Nu căuta pe google sau nu aștepta să vezi filmul. Să aibă bunul simț al celui care nu este încă educat „de tot”. Să își respecte dascălii și să le arate care dintre ei merită să fie respectați.

Marele dezavantaj este cantitatea. Materiile inutile pentru unii. Cum spuneam, nu toți au mintea deschisă pentru tot. Lipsa sportului făcut serios. Prezența telefoanelor la cursuri. Lipsa unei uniforme, și nu mă refer la cele comuniste, deși și ele au avut farmecul lor, ci la prezența în clasă a dorinței de a urca pe podiumul de modă și mai puțin pe podiumul de premii. Lacuna este lipsa profesioniștilor la Ministerul Educației. Lipsa dascălului trecut prin clasă, cu experiența clasei, dascălul care știe ce poate și ce nu poate face un copil la o anumită vârstă.

Călin Cociș, olimpic, fost președinte al Consilului Elevilor, actualmente reporter Realitatea TV

Am crezut mereu că educația ne duce mai departe. Nu suntem mulțumiți, în linii mari, de cei care ne conduc. Sigur, este justificat. Nu avem autostrăzi suficiente, nu avem un sistem de sănătate așa cum am vrea. Nici unul de învățământ. Dar chiar dacă le-am avea, în lipsa educației de acasă, de la școală, nu ne-ar folosi prea mult. Avem degeaba un parc extraordinar dacă nu știm să îl folosim.

Copiii ar trebui să învețe în școală, în primul și primul rând, să se descurce în viață. Toată teoria din școală nu egalează nevoia de a ști cum să faci față societății. Elevii ar trebui învățați lucruri practice, care țin de viața de zi cu zi. Educația sexuală și cea pentru sănătate sunt un bun exemplu. Din păcate, elevii termină școala cu mai mult sau mai puțină teorie în cap. Dar nu sunt învățați și să o folosească. Ciudat, nu? După atâtea și atâtea reforme.

Au fost mai mulți profesori care și-au pus amprenta pe destinul meu, însă unul în mod special. A fost profesorul de Socio-Umane. El m-a făcut să înțeleg tocmai importanța educației care să pregătească elevii pentru viață și că nu înseamnă doar a învăța materie. Multe dintre principiile pe care le aplic la locul de muncă sunt învățate de la el.

Îi sfătuiesc pe tineri să-și aleagă un domeniu care le place și pe care îl simt aproape. Să devină experți în acel domeniu!

Sincopa învățământului românesc este lipsa de viziune. Fiecare ministru crede că știe cel mai bine ce e de făcut. Dar nimeni nu gândește o strategie pe termen lung. Vremurile se schimbă, educația trebuie adaptată. Din păcate, în sistemul de învățământ este un haos. E dureros. Cât am lucrat în Consiliul Elevilor am înțeles cel mai bine acest lucru. În loc să caute să dezvolte fiecare individ, sistemul îi bagă în cap o cantitate imensă de informații, de multe ori irelevantă, pe care nu o va folosi niciodată. Ar fi mult mai util să găsim și să exploatăm, în sensul bun al cuvântului, firește, ce are elevul de valoare. Nu să îl punem în permanență într-o absurdă competiție cu cel de lângă el.

Carmen Marcu, voluntar

„Am avut parte de o educație destul de strictă, pentru că părinții și bunicii mei erau de părere că respectarea regulilor de comportament și educație sunt definitorii pentru formarea copilui ca adult. Acasă am învățat să salutăm, să fim manierați, să vorbim frumos. Cuvinte magice: te rog, multumesc, iartă-mă! (Mai puțin „te iubesc”, pentru că – nu-i așa – copilul trebuie mângâiat numai în somn. Erau alte vremuri). Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Să nu mințim (nu e frumos!). Să fim curați, îngrijiți. Ambiția mea, în timpul școlii, era bunica. (Eu, fericită: -Am luat 9 la mate! Ea: – Numai 9?). În familiile din zilele noastre sunt câteva minusuri. Nu încurajăm copiii să-și exprime emoțiile și sentimentele, uităm uneori să le demonstrăm ca îi iubim necondiționat, îi tratăm ca pe niște copii mici care nu știu și nu pot nimic singuri și îi supunem la un stress nenecesar punându-I mereu în competiție cu ei și cu ceilalți.

Am avut mulți profesori pe care i-am iubit. Am ținut și tin minte informații din timpul orelor, îmi aduc aminte gesturi, cuvinte ale lor. Profesoara de limba franceză, frumoasa, eleganta și stilata, Tătaru Mariana, care intra pe franțuzește și ieșea pe frantuzește de la oră și toți colegii eram ași în gramatica lb. franceze, pentru că nu se putea altfel. Diriginta, Elvira Marinică, grație căreia știu și acum versuri din Eminescu, profesorul de sport, Frățilă, care ne scotea în parc la alergat și la fel de fel jocuri și ne lăsa să risipim prea multă energie de care ne bucuram. Și diriginta, Mariana Câmpean, care preda limba străină Chimie, dar pe care o iubeam pentru blândețea și răbdarea ei.

Din păcate, în învățământul românesc sunt multe hibe. Miniștri incompetenți care vin și nu completează, ci schimbă ce a făcut predecesorul lor, școli insalubre, săli de clasă neigienizate, alocații bugetare insuficiente, ideea manualelor unice, un dezastru, profesia de cadru didactic neatrăgătoare (remunerare) şi nerespectată, lipsa de cadre didactice titulare, ierarhizarea și etichetarea elevilor, bullying-ul.

Pupeză Gheorghe, profesor de Fizică la Colegiul Tehnic „Cibinium” Sibiu, președinte al Asociației pentru Performanță în Fizică

Atât educația primită acasă, cât și cea din școală au fost deosebit de importante. Familia și școala s-au completat minunat, educația rezultată (chiar și în acele vremuri ale anilor `60 – `70) fiind completă ca nivel de cunoștințe, dar și din punctul de vedere al formării personale. Familia a avut încredere deplină în școală, manifestând un respect deosebit față de aceasta și dascălii săi.

Copiii din școlile de astăzi ar trebui să învețe să citească, să scrie, să socotească (patru operații), să comunice (în cât mai multe limbi posibile), dar mai ales să știe să caute și să folosească informații.

Profesorul meu de Fizică, și diriginte totodată, a fost cel care și-a pus amprenta pe destinul meu. Era un fizician desăvârșit, pedagog de excepție, iubitor de artă și muzică (cânta la chitară, muzică clasică), partener de dezbateri. Cum să nu urmezi un asemenea model?

Pe tineri îi sfătuiesc să-și pună întrebări și să caute răspunsuri. Să apeleze la dascălii lor pentru răspunsuri, chiar dacă acestea nu vin întotdeauna la timp (sau deloc). Să nu înceteze nicio clipă în a fi curioși, imaginativi, creativi, insistenți, perseverenți și, dacă este cazul, agasanți prin dorința de a ști.

Lacuna învățământului românesc constă în „perseverența” unor decidenți și cadre didactice de a aplica și utiliza metode și „strategii” didactice învechite, care nu satisfac nevoile actuale ale tinerilor, uitându-se că primul beneficiar al unui sistem educațional este … elevul.