În 1918, românii din Maramureșul de la nord de Tisa și-au trimis delegații la Alba Iulia și au votat Unirea. În 1919, au trăit sub administrație românească, au participat la alegerile României și și-au trimis reprezentanții în Parlamentul de la București. Un an mai târziu, armata română s-a retras, Tisa a devenit frontieră, iar localități precum Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă și Slatina au rămas în Cehoslovacia. Este povestea unei Uniri votate, trăite pentru scurt timp și apoi pierdute.

În decembrie 1920, la doi ani după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, peste 8.000 de oameni s-au adunat în curtea primăriei din Vișeu de Sus. În timp ce în restul țării, România Mare devenise motivul unei uriașe sărbători naționale, în Maramureș, bucuria se amesteca cu sentimentul unei pierderi pe care locuitorii nu o puteau înțelege.

Rezoluția adoptată de participanți începea cu o frază care răstoarnă imaginea triumfală a anului 1918: „Când toată lumea românească se bucură […] noi jelim.” Oamenii nu regretau că votaseră Unirea. Jeleau pentru că o parte din cei care o votaseră rămăseseră în afara României.

Dincolo de Tisa se aflau sate românești, proprietăți, pășuni, păduri, biserici, cimitire și familii despărțite de un râu care până atunci nu fusese hotar. Pentru românii de acolo, România Mare se oprise la câțiva kilometri de propriile case.

Au venit la Alba Iulia ca să ducă hotarul până la Galiția

Maramureșul istoric nu se limita la teritoriul care formează astăzi Țara Maramureșului din România. Vechiul comitat se întindea pe ambele maluri ale Tisei, iar aproximativ două treimi din suprafața sa se aflau la nord de râu, în actuala regiune Transcarpatia din Ucraina. Acolo existau și există încă importante comunități românești: Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Biserica Albă, Slatina și alte localități din apropierea Tisei.

În toamna anului 1918, românii maramureșeni au înființat sfaturi și gărzi naționale. La 22 noiembrie, peste 10.000 de țărani au fi participat la adunarea românească de la Sighet, care a întărit Sfatul Național Român Central al Maramureșului. Delegații maramureșeni au mers apoi la Alba Iulia convinși că Unirea va cuprinde întregul teritoriu locuit de români, inclusiv comunitățile aflate dincolo de Tisa.

Rezoluția din 1 decembrie 1918 proclama unirea cu România a românilor și a teritoriilor locuite de aceștia din Transilvania, Banat și Țara Ungurească. Granițele exacte nu erau trasate, însă principiul proclamat era acela al autodeterminării naționale. Potrivit unei relatări păstrate în istoriografia problemei, atunci când Ștefan Cicio-Pop și-ar fi încheiat discursul cu formula „Trăiască România Mare de la Nistru și până la Tisa”, maramureșenii ar fi protestat. Pentru ei, Tisa nu putea fi hotarul nordic, deoarece români trăiau și dincolo de râu.

Cicio-Pop ar fi explicat că formula privea frontiera dinspre Ungaria și ar fi încheiat cu o nouă urare: România Mare trebuia să ajungă „până dincolo de Tisa”. Episodul este consemnat într-un studiu dedicat unirii Maramureșului, dar trebuie tratat ca o relatare istorică, nu ca o stenogramă completă a Adunării. Dincolo de forma exactă a replicilor, poziția delegaților este confirmată de documentele ulterioare: ei cereau includerea Maramureșului românesc de peste Tisa și împingerea frontierei până spre Galiția, pe culmile Carpaților.

O clauză secretă despre care oamenii nu știau

În spatele entuziasmului de la Alba Iulia se afla însă o problemă pe care cei mai mulți participanți nu aveau cum să o cunoască. Prin tratatul secret încheiat în august 1916 cu puterile Antantei, România acceptase ca frontiera sa nordică să urmeze Tisa. În această formulă, numai partea sudică a vechiului comitat Maramureș urma să intre în România. Tratatul fusese secret. Românii din Apșa, Slatina sau Biserica Albă nu fuseseră întrebați dacă acceptă să rămână în afara graniței. Nici delegații veniți la Alba Iulia nu își construiseră revendicarea în funcție de înțelegerea diplomatică din 1916.

După război, situația devenise și mai complicată. Imperiul Rus dispăruse, Statele Unite intraseră în ecuația păcii, iar principiul autodeterminării era invocat de mai multe popoare asupra acelorași teritorii. Cehoslovacia solicita integrarea Ruteniei subcarpatice, locuită majoritar de ruteni, pentru a-și extinde teritoriul până la Carpați și pentru a avea o frontieră comună cu România. În interiorul regiunii revendicate se aflau însă și satele românești de la nord de Tisa.

Pentru o vreme, Unirea a fost o realitate

În 1919, pe fondul războiului cu Ungaria bolșevică și al instabilității din zona subcarpatică, armata română a trecut Tisa. Administrația românească a fost introdusă în întregul Maramureș aflat sub control militar. Pentru locuitorii satelor românești din nord, Unirea nu mai era doar o promisiune făcută la Alba Iulia. Începuseră să trăiască în România. Au participat la primele alegeri parlamentare ale României Mari, desfășurate în noiembrie 1919. Întregul Maramureș a trimis reprezentanți în Parlamentul de la București, inclusiv comunitățile rutene.

La 13 decembrie 1919, deputatul Oreste Ilniczky declara în Camera Deputaților că rutenii maramureșeni pe care îi reprezenta doreau păstrarea liniei de demarcație existente și integrarea definitivă în România. Declarația sa nu dovedește că fiecare locuitor rutean dorea același lucru. Regiunea era multietnică, iar opțiunile politice nu erau uniforme. În diferite zone existau mișcări favorabile Cehoslovaciei, Ungariei sau unor proiecte politice ucrainene. Arată însă că apartenența la România nu era susținută exclusiv de românii din dreapta Tisei și că populația intrase deja în mecanismul politic al statului român. Unii tineri fuseseră încadrați în Regimentul 88 sau în jandarmeria română. Oamenii votaseră, aveau deputați și se aflau sub administrația Bucureștiului. Totul îi făcea să creadă că noua situație urma să devină definitivă.

Alexandru Vaida-Voevod și încercarea de a salva Maramureșul

Problema a ajuns în centrul activității diplomatice a lui Alexandru Vaida-Voevod. Înainte de a deveni prim-ministru, el pregătise un memoriu prin care cerea atribuirea către România a comunităților românești de la nord de Tisa, împreună cu hotarele lor: cele trei Apșe, Peri, Biserica Albă, Ocna Slatina și alte localități. Frontiera propusă nu mai urma râul, ci pornea din zona Teceu și continua spre nord pe culmile dealurilor.

Trasarea graniței chiar pe cursul Tisei nu a separat doar două state, ci gospodării, proprietăți și familii care până atunci trăiseră într-un singur spațiu. În unele cazuri, casa a rămas într-o țară, iar grădina, pășunea sau pădurea familiei în cealaltă. Părinții s-au trezit pe un mal, copiii ori nepoții pe celălalt, iar drumul firesc spre rude, biserică, târg sau locurile de muncă a devenit trecere de frontieră. Un râu traversat până atunci pentru treburile zilnice s-a transformat peste noapte într-o graniță internațională, păzită de soldați, acte și bariere. Pe hartă era o linie trasată de diplomați; în viața oamenilor, era o ruptură care trecea prin mijlocul familiei și al proprietății.

Ca prim-ministru și conducător al delegației române la Conferința de Pace, Vaida l-a numit pe deputatul maramureșean Gavril Iuga expert pentru această problemă. Au fost pregătite memorii, hărți și documentații istorice, etnice, economice și strategice. Argumentele nu se refereau numai la populația românească. Împărțirea județului pe Tisa despărțea proprietarii de pășuni, satele de păduri, Sighetul de principala cale ferată și comunitățile de drumurile pe care le folosiseră până atunci.

În același timp, România și Cehoslovacia discutau constituirea unei alianțe regionale împotriva unei eventuale reveniri a Ungariei asupra frontierelor stabilite după război. Vaida a încercat să lege apropierea politică de rezolvarea problemei Maramureșului. Potrivit documentelor și lucrărilor istorice românești, negociatorii cehoslovaci s-ar fi arătat dispuși să accepte ca aproape întregul Maramureș, cu excepția plasei Dolha, să revină României. Înțelegerea urma să fie finalizată la Londra. Nu era însă un tratat semnat și nici o frontieră acceptată definitiv de Marile Puteri. Era o formulă diplomatică aflată încă în negociere.

În martie 1920, guvernul Vaida-Voevod a fost înlăturat. Odată cu el a dispărut și momentul favorabil în care concesiile teritoriale păreau posibile.

Retragerea peste Tisa

Noul guvern, condus de Alexandru Averescu, a primit cererea Cehoslovaciei de evacuare a teritoriilor aflate la nord de Tisa, iar Bucureștiul a acceptat retragerea, sperând că frontiera va putea fi corectată ulterior printr-o comisie mixtă. Armata română a început evacuarea în primăvara anului 1920, iar operațiunea s-a încheiat în vară.

Pentru diplomați, era aplicarea unei decizii internaționale și deschiderea unei noi etape de negociere, dar pentru oamenii din sate, imaginea era mult mai simplă: soldații români plecau, administrația românească dispărea, iar în locul ei veneau autoritățile cehoslovace. România pe care o votaseră la Alba Iulia se retrăgea dincolo de râu.

Cehoslovacia promisese discutarea unor rectificări de frontieră, dar marile concesii teritoriale nu au mai venit. Negocierile ulterioare au rezolvat mai ales problemele drumurilor, căilor ferate și ale unor schimburi limitate de teritorii.

Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Biserica Albă, Slatina și celelalte comunități românești importante au rămas la nord de Tisa.

„Glasuri de revoltă și amărăciune”

Reacția nu s-a limitat la memorii trimise de câțiva politicieni. Într-o interpelare parlamentară din ianuarie 1921, deputatul Simion Balya vorbea despre „revoltă și amărăciune adâncă” în Maramureș. El susținea că populația trimisese telegrame Guvernului, că administrația județeană făcuse repetate intervenții și că fuseseră organizate mari adunări de protest. Potrivit aceleiași relatări, în unele localități de la nord de Tisa oamenii ar fi îndepărtat inscripțiile cehoslovace și ar fi cerut reinstalarea celor românești. Afirmația provine dintr-o intervenție politică și nu poate fi extinsă automat asupra întregii populații, dar surprinde tensiunea momentului.

Cea mai puternică mărturie rămâne rezoluția adoptată la Vișeu de Sus, la 19 decembrie 1920. Oamenii aminteau Guvernului că populația de la nord de Tisa votase Unirea prin delegații săi, participase la alegerile românești și își trimisese fiii în unitățile statului român. Ei cereau mutarea frontierei până la limitele Maramureșului istoric sau cel puțin până la linia militară din 1919. Documentul nu vorbește doar despre teritoriu. Vorbește despre pășuni, drumuri, morminte, biserici și legăturile dintre oamenii de pe cele două maluri. Tisa tăia nu numai un județ, ci o lume care funcționase până atunci împreună.

Au fost trădați?

Cuvântul este greu și cere prudență. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia putea proclama voința românilor, dar nu putea stabili singură frontierele internaționale. Acestea au fost decise prin negocierile dintre state și prin sistemul tratatelor de pace de după Primul Război Mondial.

România nu putea păstra la nesfârșit o armată pe un teritoriu atribuit Cehoslovaciei fără să riște un conflict cu un stat pe care îl dorea aliat și cu puterile care construiau noua ordine europeană. Dar sentimentul de abandon al românilor de la nord de Tisa era firesc. Votaseră Unirea. Fuseseră administrați de România. Participaseră la alegerile ei. Își trimiseseră reprezentanții la București și primiseră promisiuni că nu vor fi lăsați dincolo de hotar.

O Unire pe care nu au încetat să o creadă a lor

Maramureșul de Nord a intrat în componența Cehoslovaciei, apoi a fost ocupat de Ungaria, iar după cel de-al Doilea Război Mondial a fost anexat Uniunii Sovietice. Astăzi se află în Ucraina. Tisa continuă să despartă România de comunitățile românești din Transcarpatia. Numele localităților — Apșa, Slatina, Biserica Albă — păstrează însă legătura cu lumea istorică a Maramureșului. Un secol mai târziu, românii de la nord de Tisa nu au dispărut. În Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Biserica Albă, Slatina și în celelalte comunități românești din Transcarpatia, limba română se aude încă în case, în biserici și pe ulițe, iar portul, credința și obiceiurile au fost păstrate și transmise din generație în generație. Satele lor impresionează prin gospodării mari și case ridicate asemenea unor palate, devenind, în ochii multor vizitatori, unele dintre cele mai spectaculoase așezări rurale ale Ucrainei.

Localnicii povestesc că, după 1920, răspunsul lor la granița care îi lăsase în afara României a fost să rămână pe pământul lor. Familiile aveau adesea câte opt, zece sau chiar mai mulți copii, iar comunitățile românești au crescut numeric într-o vreme în care unii poate sperau că se vor risipi și vor dispărea. Oamenii au evitat să-și vândă pământurile celor veniți din afara comunității, astfel încât satele au rămas compacte, românești prin limbă, credință, rudenii și felul de viață.

Astăzi însă, pericolul nu mai vine dintr-o decizie trasată pe hartă, ci din depopulare. Mulți dintre tineri lucrează în străinătate, au unul sau doi copii și se întorc vara pentru câteva săptămâni. Mai ridică un etaj la casa familiei, mai schimbă un acoperiș, mai înalță o poartă, apoi pleacă din nou la muncă. În spatele fațadelor impunătoare și al caselor care seamănă cu niște palate rămâne adesea câte un părinte sau un bunic, păzind gospodăria și așteptând următoarea întoarcere. Satele nu au dispărut, dar între casele tot mai mari și familiile tot mai mici se așază o nouă teamă: cine va mai locui în ele peste încă o generație?

Dincolo de această prosperitate vizibilă, oamenii continuă să simtă românește și să privească spre țara aflată dincolo de râu cu speranța că statul român și românii nu-i vor uita. Tisa i-a despărțit administrativ de România, dar nu le-a putut șterge limba, memoria și sentimentul apartenenței. În povestea oficială a anului 1918 vorbim despre provinciile care s-au unit cu România. Vorbim mai rar despre oamenii care au votat aceeași Unire, dar peste care frontiera a trecut în sens invers. Acești oameni nu au plâns fiindcă votaseră Unirea. Au plâns fiindcă o votaseră, o trăiseră pentru câteva luni și apoi au privit România retrăgându-se pe celălalt mal al Tisei.

Pentru ei, România Mare nu a fost o țară pe care au refuzat-o. A fost țara pe care au ales-o și în care nu li s-a mai îngăduit să rămână.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI