A venit pe lume în anul 1974, la Sibiu. Soarta, adică regimul comunist, l-a repartizat pe tatăl său, inginer de meserie, în Reșița. Avea cinci ani când a fost dezlipit de pământul natal. La 14 ani, a făcut ce nu mulți copii ar face: și-a dat semicursiera rusească pe o chitară bass, două obiecte la fel de valoroase în acea perioadă gri a regimului socialist.
A vrut să devină medic, așa că și-a vândut chitara bass și alte instrumente pe care le avea, pentru a face meditații. Însă și-a dat seama că mâna lui e mai potrivită pentru pana de chitară, nu pentru bisturiu, iar urechea sa muzicală nu trebuie irosită pe stetoscop. Așa că a început să cânte, iar.
Crescând, Florin Barbu, că de el e vorba, ajunge bassist al trupelor Blazzaj, Timpuri Noi, Proconsul, Cargo, Arca, Implant pentru refuz, Partizan, compunând și piese pentru unele dintre aceste formații. Colaborează cu Florin Chilian pentru albumul „Zece Porunci” și este creditat ca bassist pentru peste 400 de piese.
În 2009, se reîntoarce la Sibiu, unde își deschide un magazin de instrumente muzicale și îi învăță pe sibieni că viața fără muzică e pustie. În 2019 renunță la scenă. În momentul de față ajută trupele mici să crească. Se recomandă ca cel „de-al șaselea membru din formație”, dacă trupa este formată din cinci oameni. Utimele formații cu care a concertat au fost „Implant pentru Refuz” și „Robin and the Backstabbers”, în care și apare pe ultimul lor album, în piesa „Picnic de la Marginea drumului”.
În 1996 a fost votat drept „cel mai bun bassist din Romania”
Florin Barbu, prin munca sa, a ajutat formații ca Hypno Ceperco (trupă care a ajuns top I la mai multe radiouri cunoscute din România) să se dezvolte într-un an cât altele în zece, deși, cu nedisimulată modestie, spune că nu a făcut altceva decât să ofere încredere tinerilor, pentru că a văzut „acel ceva” în ei, care îi poate duce departe.
Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural, cetățean de onoare al municipiului Timișoara. Iar în 1996 a fost votat drept „cel mai bun bassist din Romania” de câteva publicații de specialitate din țară.

În „incubatorul de trupe”
M-am întâlnit cu Florin în locul unde îl poți găsi cel mai ușor: în a doua sa casă, studioul de producție din inima Sibiului, în Orașul de Jos. Locul de unde a renăscut muzica în Sibiu. De când am deschis ușa, mi-a sărit în ochi logo-ul fostului magazin de instrumente muzicale.
Fac stânga într-o altă încăpere și văd locul unde se petrece magia, unde notele muzicale pleacă din mintea producătorului muzical și „curg” prin mâinile acestuia, se revarsă în clape sau corzi și ies drept muzică prin difuzoare. Mă așez pe canapea, îi admir instrumentele muzicale ce se pot observa prin toată camera. Florin pune o piesă pe fundal și începem discuția. Despre parcursul său muzical s-a mai scris și cu siguranță se va mai. Însă până se hotărăște Florin să-și scrie memoriile, i-am adresat totuși câteva „întrebări elementare”.
Începuturi. „Nu mai dădeam bassul din brațe”
Știu că aveai doar cinci ani când ai plecat din Sibiu. Cum a fost despărțirea?
Mi-a fost tare dor de orașul natal. După ce am plecat din acesta, am rămas cu un dor așa mare, încât mă strângea inima când vedeam o mașină cu numere de Sibiu! Chiar dacă aveam cinci ani. A fost destul de traumatizant să plec de lângă prietenii mei din oraș.
Când ai luat muzica în serios?
În clasa a XII-a am vrut să merg la medicină. A trebuit să mă pregătesc pentru admitere, care era foarte grea. Nu stăteam foarte bine financiar, așa că mi-am vândut instrumentele ce le aveam, ca să-mi plătesc meditațiile. Apoi, nu mult după ce am început facultatea, m-am întâlnit în tren cu niște timișoreni care fuseseră la munte și care aveau o formație de blues. M-au invitat la ei la studio, în sala de repetiții, bassistul nu era acolo, am luat basul în mână, nu-mi dau seama de ce, nu știam mare lucru, și am cântat câteva acorduri.
Lor le-a plăcut de mine, atât de mult încât și-au dat afară bassistul și m-au luat pe mine în locul său. De atunci am reînceput să-mi iau instrumente. Acest lucru se întâmpla în 92-93. Practic, de atunci am început să cânt. Am avut o perioadă în care studiam între 10 și 12 ore pe zi. Am renunțat la medicină, și nu mai dădeam bassul jos din brațe. Începusem să iau muzica în serios.

Ai cântat în foarte multe trupe cunoscute, cum ar fi Blazzaj, Cargo, Proconsul, Timpuri Noi, Partizan. În care trupă te-ai simțit cel mai bine?
Eu nu am simțit niciodată că fac un compromis atunci când am intrat într-o trupă nouă. Fiecare a fost diferită. Blazzaj a fost formația mea. Am construit-o fix așa cum mi-am dorit să arate o trupă, de la formație și gen muzical. Normal că mi-a plăcut tare mult. Apoi, Timpuri Noi a fost poate singura trupă românească la care am fost un fan în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, am aflat de undeva adresa acestuia și i-am trimis un pachet lui Dan Iliescu, unde am pus o casetă audio în care cântam la bass, o fotografie cu mine și o scrisoare, în care i-am spus că vreau să fiu în formația sa.
După doi ani s-a întâmplat acest lucru, dar fără să aibă vreo legătură cu pachetul. Proconsul a fost poate cele mai profesională trupă la care am cântat vreodată, de la compoziție, la cum este organizată echipa. Aveam un număr foarte mare de tehnicieni, o instalație de sunet, de lumini. Oamenii nu-și dau seama, dar este foarte greu să cânți pop. Am fost fondator la Partizan. Cargo e Cargo. La Implant pentru Refuz au fost prietenii mei din studenție, frații mei, mi-am retrăit tinerețea în acea trupă, dar am stat în acea formație o perioadă mult prea scurtă ca să atârne greu în povestea mea.
„Nu pot să respir fără studioul în care suntem acum, nu poate să treacă o zi fără să mixez ceva”
De ce pleacă cineva dintr-o trupă?
O formație este ca o familie. Sunt patru cinci oameni care stau în aceeași mașină, același apartament, aceeași scenă. Trebuie să aibă o conexiune bună între ei. Noi, artiștii, și nu numai, putem fi dificili câteodată. Toată turneele și nopțile nedormite au o parte nevăzută, se numește depresia postperformance. După fiecare spectacol de succes, ai o perioadă de câteva zile în care ești deprimat, iar oamenii nu tot timpul trec bine prin acestea.
Ai trăit exclusiv din muzică sau ai avut și alte meserii?
După ce m-am lăsat de medicină, am lucrat doi ani barman la un club de jazz. Dacă nu pun la socoteală studioul de muzică pe care îl am acum, am trăit exclusiv din muzică și pot spune că am trăit bine.

Se poate trăi din muzică și acum?
Se poate și acum să trăiești din muzică. Dar dacă vrei să faci acest lucru trebuie în primul rând să nu poți să respiri fără aceasta. Eu nu pot să respir fără studioul în care suntem acum, nu poate să treacă o zi fără să mixez ceva. Într-o lume de mediocri, de inapți, neserioși și nepunctuali, needucați, ajunge să fii educat, decent, să-ți stăpânești instrumentul și să-ți iei meseria în serios, pentru a ajunge departe.
„Mi-am pierdut mulți prieteni în acea catastrofă de la Colectiv”
În 2019 te-ai lăsat de concertat. De ce ai făcut acest lucru?
Au fost mai mulți factori. Unul dintre aceștia ar fi faptul că s-a născut băiețelul meu. Plecam din București spre orașul în care aveam concert și mi-era deja dor de acesta. Începusem să plec cu mașina mea direct acasă după ce se termina concertul și acest lucru începea să intre în conflict cu acel „cod”, regulile nescrise ale artiștilor. Alt lucru după care nu am mai fost același om a fost „Colectiv”. Mi-am pierdut mulți prieteni în acea catastrofă, am fost în stare de șoc poate doi ani.
Cântasem la Colectiv cu două săptămâni înainte cu Cargo, iar în noaptea incidentului eram la Iași. Jumătate din pozele pe care le aveam pe rețele de socializare sunt făcute de fotografi care au murit la Colectiv. În plus, am și îmbătrânit. Fiecare vârstă are frumusețea ei, iar vârsta pe care o am acum mi se pare mai potrivită ca să dau mai departe informația pe care o am și să las scena liberă pentru formații noi.
A evoluat scena muzicii din România?
Este o evoluție categorică. La începutul anilor 90 totul era gri, erau patru formații mari și late care monopolizau piața. Se cânta bine, nu zic nu, dar acum se cântă și mai bine. Toate genurile muzicale se fac la un nivel înalt. În rest, oamenilor le place să se vaite.

„Școala de muzică” din Sibiu
Te-ai mutat în 2009 în Sibiu. Cum crezi că a evoluat scena muzicală de atunci și până în zilele noastre?
O să spun ceva care poate o să pară nebunie. Eu m-am mutat în Sibiu deoarece copilul meu trebuia să intre la grădiniță și eu nu am vrut să-l cresc în București. Ultimele orașe în care am locuit (n. r., Timișoara și București) au fost o „bombă artistică”. În clădirea în care repetam în Timișoara, Casa Studenților, CS, cum o numeam noi, spre exemplu, mai erau încă 15 formații, iar de București ce să mai spun?
Când am ajuns în orașul meu natal, nu exista nici măcar un magazin de instrumente muzicale și știam doar de câteva formații de muzică. Erau vreo doi profesori care predau chitară. Și mă gândeam: „Eu de aici nu mai plec! Copilul meu are doi ani jumătate și vreau ca atunci când va avea 16 ani, să aibă cu cine să cânte”.
Așa că am făcut un magazin de instrumente muzicale, ca oamenii să cumpere copiilor în loc de tabletă o chitară, clapă, orgă, un instrument muzical. Țineam workshopuri gratuite la studio, de bass, de chiatară, rugam profesori să mă ajute. Am făcut un grup „Muzicieni în Sibiu” și făceam niște întâlniri cu muzicieni din oraș, unde mai făceam și acolo workshopuri gratuite. Cumva, oamenii au început să cumpere chitări și să cânte la acestea. Aveau nevoie de profesori, aveau afișate numerele multor meditatori la mine pe geam, până în punctul în care nu mai ajungeau profesorii. S-a înființat o școală de muzică.
Datorită faptului că s-au înființat multe formații, au început să apară eveninete ca „Sibiu sounds”, „Pune mâna pe chitară” și poate e arogant să pretind că am eu un rol așa de mare în această evoluție, dar îmi dau cuvântul meu de onoare că în 2009, când am deschis magazinul de instrumente muzicale, am visat ce se întâmplă astăzi în Sibiu! Und sunt zeci de formații, sute și mii de copii care cântă la instrumente, iar copilul meu, Luca, acum, când cântă în formația Revolter, are de unde să aleagă. Îndrăznesc să spun că nu a fost doar un magazin de instrumente, ci a fost un Hub cultural. E remarcabil ce se întâmplă acum în Sibiu!

Ce părere ai despre inteligența artificială în muzică?
Eu aș încerca să nu am nicio părere, deoarece este atât de incipientă treaba, încât orice părere ai avea, te-ai înșela. Mă folosesc de noile unelte, nu zic nu. Cred că muzica generată de inteligența artificială ajută micii întreprinzători ce au nevoie de muzică să-și vândă produsele, fără să plătească licență unui compozitor. Nu cred că adevărații muzicieni vor fi înlocuiți. Oamenii nu ascultă muzică, ascultă muzicieni și poveștile din spatele pieselor.
Foto: Arhiva personală