Interviu cu Radu Groza, cel care ne aduce artiștii de top în România
Cu el a început, de fapt, impresariatul de vocație în România. Un reper nodal în muzica românească, Radu Groza a avut în portofoliu, vreme de ani și ani, cele mai mari nume din industria muzicală. De la Ștefan Bănică, Loredana Grozea, Holograf, Proconsul, Iris, Compact, B.U.G. Mafia, până la Julio Iglesias, Al Di Meola, Francesco Napoli, Nyanda, Boney M sau Joaquin Cortez, artiști de top au ajuns în fața românilor datorită intuiției, profesionalismului și carismei sale. Startul a fost dinspre jurnalism spre industria muzicală, adjudecându-și firesc notorietatea de cel mai cunoscut impresar român al momentului.
L-am provocat pe Radu Groza la o discuție despre începuturi, jurnalism, impresariat, despre cum e să lucrezi cu legendele industriei muzicale și, desigur, despre omul din spatele scenei.

De la jurnalism la impresariat
Radu, se întâmpla în Câmpia Turzii, să te îndrăgostești iremediabil de jurnalism. După ani de zdroabă în această zonă, ai fost / ești sedus de impresariat. Cum te împarți între cele două iubiri?
Nu mi-am dorit să fiu impresar, nu m-am gândit la asta. Viața m-a adus, într-un fel sau altul, aici. Eu mi-am dorit, de câd eram mic, în clasa a VII-a, a VIII-a, să prezint muzică la radio. Asta am vrut să fac! Și am reușit. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să îmi îndeplinesc acest vis.
De unde ai început?
Eram în Câmpia Turzii. Mă tot gândeam cum să se întâmple acest lucru. Era pe vremea lui Ceaușescu, când nu prea aveai acces la radio. Exista doar un radio național și câteva studiouri de radio regionale. Am stat și am întrebat ce trebuie să fac pentru asta. Și mi s-a spus că trebuie să fac facultatea de jurnalism. Așa că m-am dus la București, am dat examen și am intrat. Norocul meu a fost că la examen am întâlnit pe un domn care colabora atunci, în 1991, la Radio România, programul III. Pe atunci, era cel mai tare radio pentru tineret, cu emisiunile ”Discoteca radio în blue jeans” și ”Student Club” și ei m-au invitat la o emisiune, ca student. Le-a plăcut felul în care m-am prezentat și m-au chemat, pentru început, să răspund la telefoane la ”Discoteca radio în Blue jeans”. Mi-a folosit această experiență, pentru că luam contact cu publicul. Emisiunea era difuzată în direct sâmbătă noaptea. Și acolo am început să răspund la telefoane, după care am venit cu o idee să avem, în cadrul emisiunii, care dura 5 ore, o rubrică în care să prezint un album, intitulată Discul nopții. Îmi aduc aminte că primul disc pe care l-am prezentat a fost albumul lui Michael Bolton, ”Time and tenderness”. Asta se întâmpla în 1991, după care am ținut-o 5 ani cu rubirca respectivă. Am făcut tot programul muzical la ”Radio în blue jeans”, care era difuzat de luni până vineri, cu trei ediții pe săptămână și ”Student Club” marți seara. Și aveam o o rubrică numită ”Inrockuptibilii”, în care prezentam legendele muzicii rock, într-un mod profesional, cu multe informații despre artiști. Acestea au fost primele mele lucruri și emisiuni pe care le-am făcut în radio. După care, în 1995, mi s-a propus să colaborez cu revista ”Popcorn”, o revistă licențiată din Elveția, care apărea în toată Europa, și sigur, lor le lipseau interviurile cu artiștii români. Muzica românească începea să fie din ce în ce mai prezentă în preferințele publicului din România, și atunci am început să promovez și artiștii români în revista ”Popcorn”. Revista apărea lunar, aveam rubrici multe și interesante și a fost o perioadă extrem de frumoasă. Am învățat să fac și poze, pentru că pe atunci nici nu aveam aparat de fotografiat și, în 1997, am primit propunerea să merg la ProTV, care era în ascensiune puternică și făceau tot felul de spectacole. Am primit propunerea să merg director artistic la Casa de discuri Media Pro Music. M-am dus, mi s-a dat să fac un proiect și m-au chemat să lucrez la ei. Am stat o lună și jumătate până am dat răspunsul pozitiv, pentru că îmi plăcea mult ceea ce făceam, făceam presă scrisă în revista ”Popcorn”, înființasem un post de radio în Câmpia Turzii, ”Uniplus radio”, lucru care îmi plăcea foarte tare, eram director acolo, alergam tot timpul, două săptămâni la București, două la Câmpia Turzii. Mă simțeam bine, era totul ok și după o lună și jumătate, m-am dus la ProTv și i-am întrebat: ”Dacă vin la voi, mă lăsați să fac ceea ce cred eu că se face în showbizzul internațional?” ”Da, cum să nu!” Și am lansat primul album al trupei Holograf, se numea Supersonic, cu piesa ”Ți-am dat un inel”, care a avut un real succes. Am avut apoi albumul Loredanei Grozea cu B.U.G. Mafia, ”Lumea mea”, cu ”Ridică-mă la cer”, care a fost un super succes și atunci am rămas director artistic la casa de discuri. Practic, eu alegeam și propuneam proiectele, le promoveam, stabileam împreună cu artiștii conținutul. În același timp, am făcut și prima trupă de fete, tot după model internațional. Erau Spice Girls și atunci am zis, la un moment dat, cu Costi Ioniță, care atunci se lansa și el (făcuse trupa Valahia), să încercăm și noi acest proiect. Și așa a apărut trupa Exotic, cu Julia Chelaru, Andreea Bănică și Claudia Pătrășcanu. Apoi a apărut trupa ASIA, la care tot așa, am avut o contribuție semnificativă, și renunțasem, clar, la revistă și la radio, pentru că nu mai aveam timp.

Cinci săptămâni, zi de zi, cu Julio Iglesias
Cum ai ajuns să faci impresariat?
A venit Ștefan Bănică, care pe atunci nu era atât de cunoscut în muzică. Era cunoscut ca actor, din seria filmelor Liceenii. A venit la mine, aveam o lansare cu Oana Sârbu, cu ”Sărbători Acasă” și mi-a spus: ”Uite, vreau să lansez un album”. Mi-a adus o casetă audio, înregistrată pe casetofon, în care el cânta 10 piese, chitară-voce. Mi-a plăcut foarte mult, pentru că era muzica ce îmi plăcea și mie. M-am dus la șefii mei de la Pro Tv și Media Pro și le-am propus proiectul. Prima dată au râs de mine, că ce, vreau să fac liceenii și vedete muzicale… Le-am spus: ”Dați-mi buget pentru asta și veți vedea”. A apărut în scurt timp albumul ”Cel de acum”, așa s-a numit, cu piesa ”Poveste de mai”, care a câștigat locul I la Festivalul de la Mamaia. Am făcut apoi turneu, dar nu activam încă din postura de impresar. Și la un moment dat mi s-a propus, de către trupa Exotic, care rămăsese fără impresar (Bănică, de asemenea, nu avea) să mă ocup de impresariat. Eu oricum făceam concrete cu ei, dar nu câștigam nimic din treaba asta. Prima dată mi s-a părut ceva ciudat, iei banii, îi împarți… Așa am început. A funcționat foarte bine. După aceea au venit tot mai mulți artiști către noi: Nicola, Akcent, Nicoleta Luciu… La un moment dat a trebuit să renunț la Media Pro Music la Cat Music, unde eram director de marketing, și am înființat firma mea de management și impresariat, unde aveam 24 de artiști pe care îi impresariam exclusiv. A fost o perioadă în care nu aveam, efectiv, de nimic. O perioadă foarte încărcată, dar și foarte frumoasă, în același timp.
Problemele cele mai dificile în munca de impresariat?
Era o perioadă de început și era greu, pentru că tot timpul trebuia să împaci mai multe lucruri. Odată, beneficiarul, adică tu, care ai făcut trei spectacole, și artistul. Și așa e și acum. Practic, trebuie să faci în așa fel încât să mulțumești pe toată lumea. Și sigur, oamenii nu înțelegeau că pentru a avea un spectacol de calitate și bun, trebuie să ai asigurată toată partea tehnică și logistică foarte ok. Pentru că degeaba îl aduci pe cel mai mare artist din lume, dacă el nu este pus pe o scenă cum trebuie, cu luminile cum trebuie. El nu mai poate să își facă treaba și spectacolul nu mai e de calitate. Mai ales în acei ani, aici era greutatea. Mulți nu înțelegeau. Ziceau: ”Bine, domnule, plătesc atâta pentru artist, dar de ce să mai plătesc și asta, și asta, și asta?” Ca promovare, poate că era o perioadă în care lucrurile funcționau mai ușor. Pentru că existau doar două-trei televiziuni importante, tot două-trei radiouri, nu exista on-line-ul și dacă făceai în așa fel încât să știi să le promovezi, lucrurile puteau ajunge mult mai ușor la public. Acum e puțin mai dificil, pentru că totul este nișat. E mult mai nișat și practic trebuie să apari peste tot.
Care au fost satisfacțiile cele mai frumoase, reper, din activitatea de impresariat?
Sunt foarte multe speciale. Practic, tot ceea ce am făcut și fac, 99 % e din pasiune și atunci când faci totul cu pasiune, lucrurile se leagă și se fac altfel. De fiecare dată m-am bucurat când am putut să iau un proiect de la un punct și am putut să îl duc la alt punct. Apropo de ce ziceam mai devreme despre Ștefan Bănică. Plecam de la ideea că lumea nu îl lua în serios ca artist pe atunci. M-am bucurat că în doi ani a ajuns să fie numărul 1, să vândă spectacole la Sala Platului și să facă săli pline. A mai fost o realizare foarte mare, de care m-am bucurat și mă mândresc. Sunt cele două turnee cu Julio Iglesias, pe care le-am făcut în România. Faptul că unul dintre cei mai mari artiști latini din lume, cel mai bine vândut, s-a lăsat pe mâna mea, da, o numesc realizare! Și primul spectacol pe care l-am avut cu el a fost la Sibiu, în Piața Mare. Un lucru care m-a surprins la un artist de nivelul lui a fost că a venit cu playlist-ul înainte să înceapă concertul, la probele de sunet, și mi l-a dat. Și a zis: ”Cum ți se pare? Crezi că ar trebui să mai schimbăm, să mai punem ceva?” Mi s-a părut extrem de neobișnuit! Prima dată nu înțelegeam de ce îmi arată lista. Dar pentru că el este un artist care știe să se adapteze oriunde și călătorește în toată lumea, m-a întrebat: ”Vreau să știu dacă există vreo particularitate, dacă în România are succes și altceva din ce am propus eu aici”. Am petrecut atunci 5 săptămâni, zi de zi, cu el. Un lucru pe care nu l-am mai povestit: el avea permanent, în fiecare din cele 5 orașe în care aveam spectacol (Sibiu, Timișoara, Bacău, București și Constanța), permanent, avionul privat în fiecare din aceste orașe, cu piloții pregătiți să plece oricând; luau coloană de zbor în fiecare zi. Și noi ne-am așteptat să plece între spectacole. Nu a plecat. A stat cele 5 săptămâni în România. În care am stat zi de zi cu el. Sunt amintiri foarte frumoase.
Care sunt ingredientele succesului? De ce ai nevoie să faci performanță ca impresar?
În primul rând, cred că ai nevoie de pasiune. Și să nu îți faci treaba asta pentru bani. Și de o seriozitate foarte mare. Și rezistență la efort și la stres.
Reușești să mai ai și viață privată?
Nu pot să mă mândresc cu asta, pentru că nu am prea reușit. Nu prea ai cum. Eu încerc, oricum, să mă echilibrez. Sunt apropiat de tata, care mai trăiește, și la care încerc să ajung cât de des pot, la Câmpia Turzii. Mai nou, fratele meu a trecut și el înspre zona asta, mă ajută și mă bucur că facem lucrul acesta împreună. Și, într-un fel, familia mea este aici, în ceea ce fac.
Aroganțe de artiști, din traista cu amintiri?
Artiștii sunt firi sensibile. Cred că cei care sunt în jurul lor nu îi ajută să fie cu picioarele pe pământ, de multe ori. Mi s-a întâmplat să lucrez cu artiști internaționali și cu tour managerii lor, am mai avut discuții, unde veneau cu un raider de ospitalitate prin care voiau aia-aia-aia, și de fapt, artiștii nici măcar nu știau despre asta. De multe ori, desigur, sunt și lucruri care se fac pentru marketing, să arate care e nivelul artistului respectiv, însă artiștii, până la urmă, sunt niște oameni sensibili. Dacă stai și vorbești cu ei, ești surprins de ce descoperi în privința calității lor umane. Țin minte că am avut două spectacole, la București și la Iași, cu unul din cei mai mari violoniști ai lumii, Nigel Kennedy, și la un moment dat mă supărasem pentru faptul că tour managerul lui a avut tot felul de cerințe absurde. Din cauza faptului că atât de mult a insistat pe ele, mă supărasem pe artist. Dar artistul nu avea nicio vină. Și după spectacol m-a întrebat care e treaba. Și i-am spus. Și zice: ”Stai puțin! Eu nu am avut nicio cerință de genul acesta”. Atunci mi-am dat seama că el nu avea niciun amestec în asta. La masa de după concert, eu mă așezasem tocmai în cealalată parte. Zice: ”Nu, vreau să vii să stai lângă mine”.

”Pe BZN i-am dus să mănânce la mănăstire”
Ai adus artiști de top în România, unii pentru prima oară ajunși în țara noastră. Cum îi convingi, cum îi seduci să vină?
Acum e mult mai ușor, pentru că România a devenit deja o piață și pentru artiștii internaționali. Dar țin minte că atunci, când l-am adus, în 2007, pe Iglesias, nu prea veneau artiști de această talie în România. Și trebuia să le explic, că uite, sunt condiții foarte bune aici, există public, e în regulă securitatea, totul e normal. Țin minte că am avut odată trupa Alphavile, îi voiam pentru un spectacol de revelion la Iași. Ei, sigur, s-au gândit: ”Venim de revelion în România, la Iași… Ce să facem la Iași?” Trebuiau să stea vreo 3-4 zile, că nu aveau avion de întoarcere mai repede. Le-am trimis un program cu ce pot să viziteze la Iași. Inclusiv mănăstiri. După ce l-au primit, mi-au zis: ”Venim! Vrem să venim!” E foarte important! Eu întotdeauna când am avut un proiect cu artiști internaționali, am încercat să îi integrez în cultura locală, să vadă România, să rămână cu ceva din România. Țin minte că pe BZN i-am dus să mănânce la mănăstire. Și au rămas impresionați! Să îi duci să vadă edificiile. Pentru că ei apoi se duc și vorbesc despre locurile în care au călătorit. Tot timpul am făcut așa.
Ai și proiecte ratate?
Nu, în general, mulțumesc lui Dumnezeu, am reușit până la urmă să duc la capăt fiecare proiect în parte. Sigur că unele proiecte se bucură de un succes mare, iar altele mai puțin. Până la urmă cei care decid sunt oamenii, publicul. Noi trebuie să facem tot ceea ce ține de noi. E ca la o mâncare. Tu pui toate ingredientele, să iasă bine. Dar dacă nu iese… Așa facem și cu artiștii, cu muzica, cu spectacolele. Sunt situații în care nu este încă momentul potrivit pentru a lansa ceva.
Simți lucrurile acestea?
În general, da. Și e foarte important să fii apropiat de oameni, să vezi, să simți ce vor.
De unde îți iei acest barometru?
Încerc să țin legătura cu oamenii, să vorbesc cu oameni din diverse medii sociale și cu tineri, și cu oameni mai în vârstă și să văd ce vor.
Ce artișit ai în portofoliu acum?
Acum lucrez cu Ovidiu Lipan Țăndărică, de câțiva ani, foarte bine, și facem multe proiecte interesante. Chiar și în perioada pandemiei am avut niște proiecte super interesante. Am făcut un proiect pe care l-am gândit mai demult, însă s-a potrivit să îl lansăm în pandemie, cu ”Renașterea spiritului. Terranova”, cu Maia Morgnestern și cu alți soliști (Irina Baianț), orchestra Operei din Cluj. Am făcut un film despre România, în care Ovidiu călătorea în diverse orașe din Transilvania, împreună cu Mani Neumann și Ulli Brand, au cântat muzică instrumentală, în niște zone în care populația era majoritar maghiară. Și lucru interesant: doi nemți cântând muzică românească, Ciocârlia, și un public maghiar! A fost interesantă treaba. Suntem o țară în care multiculturalitatea este la ea acasă și noi clar trebuie să înțelegem că am conviețuit atâția ani cu nemți, cu unguri, cu alte naționalități și ne-am înțeles bine. Trebuie să continuăm la fel, natural.
Noi, publicul, vedem întotdeauna scena, artistul, omițând, de cele mai multe ori, că în spatele acelei performanțe de vizibilitate sunt oameni, echipe care fac diferența tocmai între acea performanță și ”merge și așa”. Nu obosești?
Obosesc, dar nu simt oboseala, pentru că atunci când îți face plăcere, oboseala nu trebuie să își facă loc… Edi Petroșel, de la Holograf, mi-a zis un lucru care pentru mine a venit așa, ca o vorbă frumoasă, memorabilă: ”Tu nu obosești niciodată, pentru că tot ce faci, faci din pasiune”. Așa e! Pasiunea te ține. În momentul în care nu mai găsești plăcere, pasiune în ceea ce faci, atunci ai o problemă. De asta am căutat tot timpul să fac doar ceea ce îmi place și să promovez doar lucruri care îmi plac și să lucrez cu oameni… Când am simțit că nu mai este aceeași compatibilitate, am zis, mai bine ne oprim.

”Aș face același lucru. Nu aș ezita.”
Am o dilemă. Crezi că un manager foarte bun poate să facă ceea ce face, fără ca el însuși să fie dublat de artist?
Nu cred. Am văzut mulți, și poate unii mult mai buni oameni de bussines decât mine. Nu excelez în zona aceasta. Nu mă interresează cât câștig. Am acum un proiect la care mă gândesc, îmi dau seama că financiar nu e mare lucru, dar vreau să îl fac! Și atunci, când sufletul îți e împlinit, îl faci!
Ai și ne-făcute, neîmpliniri?
Sunt unele dezamăgiri pe care le-am avut de-a lungul timpului, dar probabil că și acestea sunt inerente.
Puse în balanță, dacă ar fi să o iei de la început?
Aș face același lucru. Nu aș ezita.
