Patriotul

spot_img
Cele mai citite

Există întotdeauna în istoria unui popor o Clipă când aripa îngerului îl înalță, pentru ca Dumnezeu să-l poată mângâia pe creștet a vrednicie. Este Clipa când își îndeplinește idealul său național și vrerea Domnului. Pentru noi, românii, Clipa  se numește Marea Unire, iar locul înălțării – Alba Iulia.

Aici, marele Mihai Viteazul, Voievod al tuturor românilor, a materializat, într-o străfulgerare, acum mai bine de 400 de ani, ROSTUL neamului românesc pentru următoarele veacuri. Tot aici s-a și împlinit idealul acestui popor, din voia lui Dumnezeu, prin puterea minților luminate și vrerea tuturor fraților, la 1 Decembrie 1918, când sigiliu simbolic la rădăcina înălțării s-a așezat Catedrala Reîntregirii. Dar de la Cristos știm că nimic nu se înalță și nu dăinuie fără jertfă. Și fiecare neam poartă în codul său genetic idealul pe care-l are de împlinit. Cu cât idealul este mai curat și construcția mai plină de lumină, cu atât truda de a-l atinge este mai mare, iar încrâncenarea răului de a-l nărui, mai vicleană. Cu atât sacrificiile de a-l păstra sunt mai teribile. La români, săptămâna patimilor a durat 300 de ani, iar de la Marea Unire , 95 de ani am fost tot pe cruce.  Ce-i drept, în anii ăștia din urmă, mai pufoși și confortabili pentru lenea intelectului , am descoperit deliciul plictisului de România. Am coborât să ne luăm un mac și să ne punem silicoane. Dacă e să dăm ascultare profețiilor Sfinților Părinți, o să plătim cu Ardealul. Dar să mă întorc la oile noastre.

An de an, o vreme, de Ziua Națională a României, la Alba Iulia au mai venit Țăranii. Veneau de prin satele din jur, reluând ritualic gesturile taților și bunicilor lor de atunci, rămase de-a pururi în memoria colectivaă și date – spre cinstire – mai departe, generațiilor ce vin. Pe cei care își mai aduceau  aminte îi recunoșteai după portul românesc și lumina din priviri când vorbeau, așezat, despre ziua aceea, cea Mare, a Mândriei Naționale absolute. Așa l-am cunoscut pe baciul Nicoară: înalt și subțire, drept și mândru, purta tricolorul peste port, de-a curmezișul, ca primarii. Lumina albastră a ochilor i se umplea de lacrimi ori de câte ori rostea numele României. Hâtru și înțelept, căci avea atunci aproape 80 de ani, era cel mai tare „analist politic”. Începuse exodul românilor spre a deveni slugile altor neamuri, mai spre apus, și îl întreb:  „Baciu’ Nicoară, mergem oare în direcția cea bună?”. Răspunde: „Apăi, copilă, turma care  are cioban nevrednic se împrăștie!”

Pe baciu’ Nicoară l-am iubit pentru că inima lui avea forma României Mari, în care aveau loc toți românii, și mai ales pentru că a avut curajul să fie ceea ce ți-e interzis în ziua de azi: un PATRIOT. A muncit pământul, a făcut războiul și a trăit, iubind, în singurul punct de echilibru perfect, definit genial de Petre Țuțea: între Dumnezeu și neamul meu. Habar nu avea de filozofie. O făcea din instinct de român. Când a împlinit 90 de ani, acum, mai spre toamnă, Dumnezeu l-a chemat la El ca să-i îndeplinească dorința de a putea îmbrățișa toată România. De sus se poate!

 

 

spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele știri

Ai probleme cu facturile la curent sau gaze? NU mai primești răspuns dacă NU VORBEȘTI FRUMOS sau dacă ÎNJURI

Românii care contestă facturile la curent și gaze riscă să rămână fără răspuns! Noua regulă impusă de ANRE.Românii care...

Știri pe același subiect