Există întotdeauna în istoria unui popor o Clipă când aripa îngerului îl înalță, pentru ca Dumnezeu să-l poată mângâia pe creștet a vrednicie. Este Clipa când își îndeplinește idealul său național și vrerea Domnului. Pentru noi, românii, Clipa se numește Marea Unire, iar locul înălțării – Alba Iulia.
Aici, marele Mihai Viteazul, Voievod al tuturor românilor, a materializat, într-o străfulgerare, acum mai bine de 400 de ani, ROSTUL neamului românesc pentru următoarele veacuri. Tot aici s-a și împlinit idealul acestui popor, din voia lui Dumnezeu, prin puterea minților luminate și vrerea tuturor fraților, la 1 Decembrie 1918, când sigiliu simbolic la rădăcina înălțării s-a așezat Catedrala Reîntregirii. Dar de la Cristos știm că nimic nu se înalță și nu dăinuie fără jertfă. Și fiecare neam poartă în codul său genetic idealul pe care-l are de împlinit. Cu cât idealul este mai curat și construcția mai plină de lumină, cu atât truda de a-l atinge este mai mare, iar încrâncenarea răului de a-l nărui, mai vicleană. Cu atât sacrificiile de a-l păstra sunt mai teribile. La români, săptămâna patimilor a durat 300 de ani, iar de la Marea Unire , 95 de ani am fost tot pe cruce. Ce-i drept, în anii ăștia din urmă, mai pufoși și confortabili pentru lenea intelectului , am descoperit deliciul plictisului de România. Am coborât să ne luăm un mac și să ne punem silicoane. Dacă e să dăm ascultare profețiilor Sfinților Părinți, o să plătim cu Ardealul. Dar să mă întorc la oile noastre.
An de an, o vreme, de Ziua Națională a României, la Alba Iulia au mai venit Țăranii. Veneau de prin satele din jur, reluând ritualic gesturile taților și bunicilor lor de atunci, rămase de-a pururi în memoria colectivaă și date – spre cinstire – mai departe, generațiilor ce vin. Pe cei care își mai aduceau aminte îi recunoșteai după portul românesc și lumina din priviri când vorbeau, așezat, despre ziua aceea, cea Mare, a Mândriei Naționale absolute. Așa l-am cunoscut pe baciul Nicoară: înalt și subțire, drept și mândru, purta tricolorul peste port, de-a curmezișul, ca primarii. Lumina albastră a ochilor i se umplea de lacrimi ori de câte ori rostea numele României. Hâtru și înțelept, căci avea atunci aproape 80 de ani, era cel mai tare „analist politic”. Începuse exodul românilor spre a deveni slugile altor neamuri, mai spre apus, și îl întreb: „Baciu’ Nicoară, mergem oare în direcția cea bună?”. Răspunde: „Apăi, copilă, turma care are cioban nevrednic se împrăștie!”
Pe baciu’ Nicoară l-am iubit pentru că inima lui avea forma României Mari, în care aveau loc toți românii, și mai ales pentru că a avut curajul să fie ceea ce ți-e interzis în ziua de azi: un PATRIOT. A muncit pământul, a făcut războiul și a trăit, iubind, în singurul punct de echilibru perfect, definit genial de Petre Țuțea: între Dumnezeu și neamul meu. Habar nu avea de filozofie. O făcea din instinct de român. Când a împlinit 90 de ani, acum, mai spre toamnă, Dumnezeu l-a chemat la El ca să-i îndeplinească dorința de a putea îmbrățișa toată România. De sus se poate!
