Viaţa e un miracol. Faptul că înţelegem mecanica celulară, reacţiile creierelor noastre şi ritmul nostru cardiac, nu face ca viaţa să fie mai puţin extraordinară. E o magie în care impulsurile electrice şi chimia celulară ne constituie pe noi, fiinţe capabile să zâmbească. Ne naştem cu un sistem nervos complet, dar avem nevoie de ani pentru a învăţa să mergem, să vorbim. Ne ia însă mult mai mult timp să devenim conştiinţe, indivizi cu personalităţi distincte şi să ne lăsăm o amprentă asupra acestei lumi.
Din copii devenim adulţi, ne maturizăm, îmbătrânim şi apoi murim într-un ciclu biologic inevitabil. Celebrăm naşterea cu bucurie şi ne plângem amar despărţirile. Înţelegem că într-o zi afacerile noastre cotidiene se vor încheia, dar asta nu-i face pe cei care ne părăsesc, să nu lase în urmă suferinţă. Nu putem saluta moartea cu seninătate. Se spune că speranţa într-o existenţă de după moarte a adus succesul religiilor organizate şi mare parte dintre noi credem că există „ceva” „dincolo”.
Atunci, totuşi, de ce ne plângem atât de amar morţii?
Poate şi pentru că o moarte a unei mame poate lăsa în urmă înimile frânte ale pruncilor ei. Poate că dorul de cei dragi urăşte inevitabilul. Viaţa e un miracol şi orice încheiere a ei generează o durere apăsătoare. Cu toţii vom deveni neant şi îi vom lăsa şi noi pe alţii să ne plângă. Însă dincolo de doliu şi credinţă există diverse feluri de nemurire.
Unii oameni lasă în urma lor o amintire strălucitoare. Ca fiinţe sociale interacţionăm, zâmbim, spunem poveşti şi îi influenţăm, fără îndoială, pe ceilalţi, aşa cum familia, prietenii şi grupul nostru în care ne ducem viaţa, ne influenţează modul de a fi, de a gândi şi de a simţi. Fiecare dintre noi e într-un fel, un rezumat particular şi personal al celorlaţi. Suntem ca nişte bureţi ce ne impregnăm cu o bucăţică din ceilalţi. Însă unele cuvinte, unele fapte şi unii oameni ne marchează pentru totdeauna, rămânând în sufletul nostru ca nişte stele lucitoare ce ne ghidează viaţa. Astfel de chipuri luminoase, chiar şi când îşi încheie existenţa efemeră, dăinuie în noi.
Poate nemurirea, dincolo de promisiunea unei trascendenţe, e de fapt acest impact subtil pe care îl lăsăm în urma noastră pentru ceilalţi. Imagini vii ce hrănesc mai departe suflete care ne-au fost aproape. Ca nişte fragmente de lumină în inimile unde am plantat iubire. Dincolo de lacrimi şi un dureros adio, existăm în continuare în amintirile celor dragi. Afecţiunea şi tandreţea sunt combustibilii necesari când biochimia nu mai poate susţine miliardele de celule ale existenţei.
Atâta timp cât există cineva care îşi aminteaşte de noi, „nemurirea” nu e doar o licenţă poetică. Aşa am descoperit noi nemurirea. Devenim nemuritori prin cei ce ne iubesc.
