Birourile redacției noastre se învecinează cu un liceu. Din acela, ca mai toate școlile din România. Cu copii frumoși, care vin ca la un necaz la clasă și pleacă zburdând de bucurie că s-a mai terminat o zi. Toți, ca părinți, știm că avem cei mai minunați copii, rupți din soarele educației și cumințeniei. Niște sfințișori numai buni de pus în ramă, la care să ne uităm din când în când și să ne tot minunăm cum de am fost în stare să făptuim taman noi așa ceva.
Fiecare pauză a colegilor noștri vecini e un campionat de etalare a creativității. Atâtea înjurături și un asemenea limbaj buruienos per secundă alocată unei astfel de preocupări lingvistice rar mi-a fost dat să audiez. Și am ceva anișori totuși hălăduiți prin astă lume. Și nu petrecuți doar în biserică, școală și școlit într-un pension de surdo-muți asexuați.
Și nu mă refer aici la câte o înjurătură scăpată de sub control în cadrul unei discuții în care îți verși năduful pe viață, profesori, încălzirea globală, clasă politică ori pe „capra” vecinului (colegului), pe care ți-a suflat-o exact când erai foarte sigur că o vei prelua pe stoc. Ci de un mod de a fi, de a te exprima public în viața de zi cu zi, în care obscenitatea e un indicator extrem de valid că ai ajuns să îți depășești target-ul de însușire a tuturor cuvintelor din repertoriu. Și treci la creație… Combinații de sensuri, metafore, explorări surprinzătoare ale potențialităților p… p…-urilor.
De la sine înțeles că un astfel de limbaj e asezonat la greu de nelipsitul tutun, consumat pe nerăsuflate, între două înjurături. Și, dă, Doamne, să mă înșel, dar nu cred că doar tutunul se destrăbălează prin școli.
Acesta nu e un caz izolat. Și nu se întâmplă nicidecum doar la acest liceu. E vorba doar de un „prototip” al școlilor, în marea lor majoritate.
Unde greșim? Ce se întâmplă cu copiii noștri? Ce rateuri în educație au acumulat? Și cine ar putea fi responsabil pentru astfel de derapaje educaționale?
Avem un sistem de învățământ depășit de vremuri. O simțim, o știm, o constatăm fără pic de efort. Până la urmă, nici nu e rolul lui primordial să „strice” ce au sădit părinții în „produsul” lor, până l-au livrat sistemului.
În planul nostru impecabil de viață, tragem abitir să ne realizăm profesional, să câștigăm suficient cât să ne facem o căsuță cu piscină și jacuzi, pe care să o privim idilic dintr-un balansoar pe care să ne bălăngănim împreună cu consoarta în ceas de seară, fericiți nevoie mare de cât de impresionați sunt pruncii noștri de așa realizare, atunci când se îndură să își ridice câte o privire țâfnoasă din tabletă.
Alergăm din zori și până în noapte să le facem „o situație” copiilor noștri, achităm cu strângeri de buze ratele la SUV-ul din dotare și ne întâlnim cu puștii noștri în câte un concediu în care, cu oarece șanse, poate și socializăm puțin.
Copiii au devenit un accesoriu care dă bine și ne oferă un țel. Cărora, dacă le asigurăm ultimele gadgeturi, o bonă de treabă, școli de fițe, considerăm că ne-am făcut merituos datoria. Educația esențială însă ține de calitatea relației noastre cu ei, și nu de modul wireless de conectare cu aceștia. Nu avem două vieți. Una în care să tragem la bunăstarea de zi cu zi, și o alta în care să ne ocupăm de educația copiilor noștri.
Pentru că, neglijând cea mai importantă latură a creșterii lor sănătoase pentru viitor, e foarte probabil ca înjurăturile acelea despre care vorbeam mai devreme să ne fie adresate pe bună dreptate ceva mai târziu.
