Zice o vorbă din bătrâni: Dă-i, Doamne, mintea românului cea de pe urmă! Că nu pricepe cum se joacă haloripa electorală pe spinarea lui. Ba-i bătută, ba-nvârtită, ba săltată, ba trântită, că până la urmă au trântit-o de ne-au mers fulgii demnităţii naţionale! Puţina care ne-a mai rămas, unora dintre noi care mai au trebuinţă de ea, că pe cei mai mulţi îi încurcă demnitatea asta. Deşi o vorbă înţeleaptă spune că fiecare om trebuie să lupte pentru DEMNITATEA şi UNICITATEA lui, ca şi fiecare popor, de altfel. Dar cine mai face ceea ce se cuvine în ţara asta?
Aşa că ne-au trântit-o fix de Ziua Naţională!!! La data alegerilor mă refer. Nu contează ce alegeri şi care tur, poate fi şi turul pantalonilor, că tot una-i. Într-un dispreţ suveran faţă de poporul român, ale cărui voturi le cerşesc cu bale la gură, praştiile noastre politice au dat cu mucii în fasole. Singura „competenţă” de care sunt în stare.
N-are rost să enumerăm neîmplinirile noastre naţionale. O pleiadă de „produse” ale industriei de spaime ne-a pus nervii – şi rezistenţa naţională la manipulare – la încercare în „anul electoral”. Populaţia – cum le place gurilor bogate de la televiziunile noatre vândute să numească poporul român – a rezistat. Asta pentru că Măicuţa Domnului încă îşi oblăduieşte Grădina, chiar dacă am lăsat să o năpădească ciulinii şi cucuta.
Dar ce minunată era Grădina Ei în anii copilăriei mele! Toate erau rânduite din străbuni cu mare delicateţe. O anume rânduială îmi era mie tare dragă. Atunci era doar o bucurie de copil. Abia mai târziu i-am înţeles sensul mai adânc. Pe orice drum mergeai – de ţară sau pe şosele –, din loc în loc găseai câte o fântână, iar marginea drumului era numai pomi roditori! Nuci, pruni, câte un păr, câte un dud, iar merii îşi plecau crengile încărcate de mere dulci şi înmiresmate peste drumeţii care făceau câte un popas la fântâni. Pentru noi, copiii, un popas era o bucurie, mai ales dacă prunele abia dădeau în pârg sau merele erau încă verzi. Dar îmi dau seama acum că „livada de la drum” şi fântânile cu apă răcoritoare făceau parte din proverbiala şi astrala ospitalitate românească.
Oriunde poposea drumeţul, la orice casă de român, era primit măcar cu o felie de pâine, o cană de lapte sau una de vin. Iar oamenii acestor meleaguri s-au gândit: dacă o mai fi cale lungă până la prima casă de român şi i-o fi drumeţului sete? Ia să-l primim chiar la drum cu apă rece din fântână şi să-l îmbiem la odihnă sub un măr încărcat de rod.
Aşa că, ori de câte ori oameni din alte neamuri mă întreabă cum e neamul meu românesc, obişnuiesc să răspund că e aidoma unui pom roditor, care îmbracă toate plaiurile noastre – MĂRUL. Rădăcinile-i sunt (încă) bine înfipte într-un pământ bun, iar coroana flexibilă se unduieşte în bătaia vântului, căci Dumnezeu a sădit acest Măr la răscruce de vânturi. Mai exact, cam pe linia de demarcaţie între creştinismul ortodox si cel catolic, cam pe unde s-a rupt în două întinsul imperiu roman, cam pe unde a încercat islamul să pătrundă spre inima Europei şi n-a reuşit, că s-a izbit de sabia străbună a neamului românesc – un contrafort latin pe partea dinspre slavi a cetăţii europene. Un pom smerit, care nu se laudă şi nu se trufeşte cu dulceaţa roadelor sale, ci le oferă cu dragoste, aproape inconştient de valoarea lor, spre savoarea tuturor.
Ce vremuri, ce rânduială şi ce popor de care jagardelele noastre politice nu sunt vrednice nici cât negrul sub unghie!
UPDATE: FBI l-a identificat pe autorul tentativei de asasinat asupra fostului preşedinte american Donald Trump ca fiind Thomas Matthew Crooks, un bărbat de 20 de ani din Pennsylvania (nord-est), a informat duminică presa americană, preluată de AFP.
„FBI l-a identificat pe Thomas Matthew Crooks, în vârstă de 20 de ani, din Bethel Park, Pennsylvania, ca fiind persoana implicată în tentativa de asasinare a fostului preşedinte Donald Trump pe 13 iulie în Butler, Pennsylvania”, a transmis FBI într-un comunicat citat de posturile de televiziune NBC şi CBS.
ȘTIRE INIȚIALĂ: Fostul preşedinte Donald Trump, candidat republican la alegerile americane din noiembrie, a fost evacuat de la un miting de campanie în Pennsylvania, cu sânge pe față, după ce s-au auzit mai multe focuri de armă, scrie Digi 24.
Atacatorul s-a aflat pe un acoperiș, la circa 2-300 de metri de mitingul electoral și a fost împușcat mortal de Secret Service în câteva secunde, dar abia după ce a tras opt focuri asupra fostului președinte.
Acesta a fost rănit ușor, la ureche, dar o persoană din public a fost ucisă, iar alte două grav rănite.
Incidentul s-a produs sâmbătă seara, puțin înainte de ora locală 19, la un miting din Butler, un orășel din Pennsylvania.
Imaginile îl arată pe fostul președinte ducând mâna la urechea dreaptă, în momentul în care se aud împușcături repetate, iar un agent Secret Service îi strigă să se ascundă, iar alți agenți năvălesc pe scenă acoperindu-l.
O parte dintre împușcături provin de la agenții care trag asupra atacatorului, care a fost astfel ucis.
Câteva secunde mai târziu, agentul Secret Service se aude spunând “Atacatorul a fost doborât”.
Agenții încearcă să îl scoată pe Trump de pe scenă, iar acesta se aude spunând: “Stați să-mi iau mai întâi pantoful”, pierdut probabil în momentul în care agenții au năvălit pe scenă pentru a-l acoperi, scrie Biziday.
Ulterior, Trump se ridică și face un semn cu pumnul ridicat, în timp ce pe fața sa se vede sânge, dar și rana de la ureche ce pare a fi una superficială.
O altă persoană, din public, a murit, iar alte două au fost rănite, potrivit Secret Service.
Președintele Joe Biden a fost imediat anunțat și a făcut el însuși o declarație în care a denunțat atacul și a spus că “este recunoscător că Trump este în siguranță”.
După ce a căzut în păcat, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca să-și câștige pâinea prin sudoarea frunții lui, fiindcă pământul îi va da numai spini și pălămidă.
Pe de altă parte, în predica de pe Munte, Hristos l-a îndemnat pe om să nu se îngrijească de viața lui, pentru că Tatăl Cel ceresc știe de ce are nevoie.
Oare, cele două versete se contrazic? Evident că nu.
Prima relatare ne oferă perspectiva căderii. Armonia inițială dintre om și cosmos, prin păcat, s-a degradat, iar supraviețuirea omului a devenit posibilă numai cu efort personal. Asemănătoare cu osteneala Martei.
Cel de-a doua relatare, însă, ne oferă o altă perspectivă, de sus în jos, cea a mântuirii. Pentru a depăși păcatul, omul nu trebuie să creadă numai în eforturile sale, ci trebuie să se lase în mâna lui Dumnezeu. Asemănător cu evlavia Mariei, sora lui Lazăr.
Prin urmare cele două versete nu se contrazic, ci se completează reciproc. Ele sunt expresia conlucrării dintre Dumnezeu și om, numită sinergie.
Așa înțelegem și noțiunea de „soartă”. Din perspectiva căderii, există o soartă relativă, pe care omul nu o poate schimba, adică de a trăi în această lume și, în cele din urmă, de a muri.
Dar, din cealaltă perspectivă, cea a mântuirii, omul își decide soarta lui, adică nu există o soartă absolută, ci omul poate ca, împreună cu Hristos, să biruie moartea. Cu alte cuvinte, nu există o soartă prestabilită, ci un destin decis prin conlucrare cu Dumnezeu.
Același sens au și expresiile românești „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus” și „soarta este cum și-o face omul”. Ambele sunt corecte. Soarta noastră vine de la Dumnezeu, dar ne-o modelăm cu mâinile noastre. Iar Pr. Stăniloae spunea: omul își decide singur soarta, judecându-se cu judecata, pe care o face asupra altora.
Plecând de la cele două puncte de vedere, unii afirmă că există „soartă”, iar alții, că nu există. Concluzia este că toți au dreptate, importantă este perspectiva.
Costi Boșneag este omul care a participat la trei conflicte, pentru trei guverne, pe trei continente diferite. Primul conflict la care a participat, chiar fără voia lui, l-a făcut să scrie o carte, „Involuntar în Războiul Altora”. Cartea este o mărturie despre ororile prin care a trecut.
Urc pe motocicletă, împreună cu un prieten și mă îndrept spre casa sa. Cum altfel poți merge acasă la un fost soldat, dacă nu pe motocicletă? Vremea se anunță a fi una frumoasă, vântul adie lin și soarele se reflectă în astfaltul încins. După cam jumătate de oră, ajung în Porumbacul de Sus, acolo unde fostul mercenar a ales să-și trăiască restul vieții, odihnidu-se după atâtea experiențe traumatizante, căci nu numai trupul îl are ostenit, ci și sufletul. Costi mă întâmpină în fața căbănuței lui, ruptă parcă de restul lumii, înconjurată de niște perdele de copaci. Doar câinii, tovarăși de nădejde, mai rup din liniștea covârșitoare.
Începuturile
Ne-am așezat pe terasă. Sunt aproape copleșit. Nu-mi aduc aminte să mai fi întânit un om care să fi fost în război. Costi are 54 de ani. Se așază pe balansoar, îmi toarnă un pahar cu apă și începe firul poveștii: „Sunt născut și crescut în București, dar în clipa de față Bucureștiul nu-mi place cum arată și nu din cauza clădirilor, ci a societății, a oamenior care s-au schimbat foarte mult. Și nu în bine. Am terminat liceul în `88. Nu am fost interesat să fac studii superioare, vremurile au fost de altă natură, am avut alte preocupări la acea vreme. Dar am terminat un curs la Staffordshire University din Marea Britanie, necesar pentru a deține o licență de Public House Manager”.
Batalion disciplinar
L-am întrebat pe Costi cum a fost în armată: „În timpul Revoluției eram în serviciul militar. Aveam deja un an. La începerea Revoluției eram la o unitate care se numea pe atunci «Unitate Militară Disciplinară de Reeducare prin Munca Socialistă». Ceaușescu avea pe atunci legal doar un batalion disciplinar, cel de la Caracal, unde cei care satisfăceau stagiul militar (în cazul în care făceau anumite acte, considerate criminale sau ilegale) erau judecați de un tribunal militar și condamnați, executând pedeapsa, apoi își continuau stagiul militar.
Acel batalion nu ar putut face capacitativ la câte s-ar fi întâmplat la nivelul armatei române, să zicem în decurs de un an. Așa că existau mai multe unități denumite cum am spus anterior. În cadrul acestei instituții nu mai aveai dreptul la însemne de armă, nu mai aveai dreptul să porți armament și erai folosit în munci foarte grele: în agricultură, în mine, în construcții, în Deltă la stuf. Era un fel de muncă silnică, singurul avantaj fiind că perioada în care erai în acest centru echivala cu stagiul militar”.
Ajunge la această unitate de „delicvenți” ca urmare a unei scrisori în care înjura toată familia «Conducătorului iubit». Generalul Vlad interceptează scrisoarea, familia lui Costi fiind oricum urmărită pentru că frații săi mai mari încercaseră să fugă din țară. Mai mult, unul din ei chiar reușise să treacă granița. Costi ajunge, la unitatea care a construit pista de aterizare și decolare de la Aerodromul Militar din Câmpia Turzii. „Acolo am aflat că se afla toată scursura armatei, erau peste 90 de analfabeți care se considerau la mentalitatea vremii respective veterani față de noi. Considerau o insultă față de ei că am terminat un liceu. Ne-am întânit cu un nivel de muncă extraordinar de greu și de mare. Șapte zile pe săptămână, de la ora 5 jumătate dimineața până la 11 noaptea. Nu aveam apă, acesta este o regiune care are problemă cu apa.
Toată perioada de vară cât am stat acolo beam apă din șanțuri de irigații. Și asta dacă reușeam să găsim apă. Hrana era mai mult decât mizerabilă, noroc că de-a lungul pistei de avioane erau lanuri de porumb. Am mâncat în acea vară porumb sub toate formele: crud, fiert, copt, ars, băgat în smoală, la 380 v, tot ce ne venea în cap. Au trecut 35 de ani și nu cred că am mai mâncat 10 știuleți de porumb. Nu voiam să mai văd porumb în viața mea. Am stat aproximativ patru luni acolo. Apoi, eu m-am transferat în sediul unității, care era în Cluj. Revoluția m-a prins la Cluj pe mine”.
E vremea libertății. Și a plecării din țară
Evenimentele din 1989 îl găsesc pe Costi la aceeși unitate disciplinară. Aici, i se ordonă să tragă în revoluționari. Se baricadează, împreună cu colegii, în dormitoare, cu toată muniția primită, și refuză să execute ordinul.
A venit libertatea. Și, cu ea, tentațiile care au fost suprimate atâta amar de vreme. „Tu cum ai reușit să pleci din țară?”, îmi întreb gazda. Intră în casă, stă câteva secunde și se întoarce cu o carte în mână. Deodată, începe să picure afară. Coincidență sau nu, cerul vrea să dramatizeze parcă mai mult povestea. Îmi dă cartea în mâini. Tresar. „«Involunar în Războiul Altora» este o carte pe care nu am vrut să o scriu, dar tot am fost împins de la spate. Este un capitol din viața mea, este primul conflict la care am luat parte: războiul din Bosnia și Herțegovina. Am terminat armata în `90.
Până în `92 am făcut diverse munci. În acel an am urmat singura școală de cascadori făcută de Szobi Cseh. Am absolvit-o, am jucat în câteva filme, dar la acea vreme nu puteai să trăiești din acea meserie. Nici acum nu e ușor, dar ai mai multe oportunități. În `93, împreună cu niște prieteni am decis să mergem în Italia. Noi știam că urmează să trecem trei granițe. Iugoslavia începea să se fărâmițeze. Apăruseră deja Slovenia și Croația, dar noi nu știam nimic de Bosnia. De primele două nu ne făceam griji, de acestea garanta șoferul nostru, care ne era și ghid; la granița granița italiană ne făceam mai multe griji. Mergeam mai mult noaptea, schimbam destul de des mașinile.
La un moment dat, la un control pe șosea, ne-au dat jos din mașină. Mai întâi a coborât șoferul, care ne dădea pașapoartele noastre la control. În pașapoarte se puneau niște bani, căci așa se proceda prin Balcani la acea vreme și, de obicei, ne făceau semn să mergem mai departe. Numai că la acest control nu a funcționat așa. S-a nimerit să fiu în față, astfel am văzut totul. S-a dus șoferul să dea șpaga. Noi am crezut că liderul de grup vrea mai mulți bani, că nu-i convine de cât i-am dat. A urmat apoi un fel de teatru.
Noi ne așteptam să vină la mașină, să se facă că vorbește cu noi, apoi să bage mai mulți bani în pașapoarte și să se întoarcă înapoi. N-a fost așa. Deodată, văd cum unul dintre indivizi îl lovește pe șoferul nostru cu tocul de pistol în cap, îl pune jos, apoi îl iau la picioare. A mai fost o mică discuție între ei, în care șoferul nostru l-a scuipat pe unul din ei, iar personajul respectiv l-a împușcat direct în cap. Totul s-a întâmplat extrem de repede! Atât de repede, încât noi nu am avut timp să reacționăm. Și chiar dacă am fi avut timp, tot nu aveam ce să facem. Mașina era înconjurată de 10-12 militari, zic eu, deoarece erau îmbrăcați în uniforme, toți cu arme. Deci noi ce puteam face? Nimic.”
Șoferul, ne destăinuește Costi originea conflictului, era bosniac musulman. Iar cei care îi opriseră, erau bosniaci sârbi. Iar în virtutea conflictului, răzbunarea celor din urmă fusese capitală.
Costi, împreună cu ceilalți români, e luat „să fim măgărușul unul, doi, trei sau patru din coloană. Luptele se dădeau în zone montane. Cât timp am stat acolo nu am dormit o noapte sub acoperiș și căram lăzi de muniție, părți de echipament”.
Mi se par ireale poveștile lui Costi, dar văzând cicatricile de pe corpului lui și privirea dârză, îmi dau seama că nu sunt scorneli. Ploaia s-a întețit, la fel și povestea, așa că intrăm în cabană, unde ne îmbie soția lui Costi cu o cafea. Iar gazda își continua povestea: „Au trecut luni de zile de sclavie, căci cum se numește atunci când obligi pe cineva să facă ceva împotriva voinței sale și fără a fi plătit? În câteva săptămâni, am trecut de la necombatant, de la măgărușul unu, doi, trei sau patru, la combatant, dar împotriva voinței mele mai mult.
La prima luptă la care am participat am început ca necombatant, cărând hrană și muniție celor din prima linie. Dar soarta a vrut ca tot atunci să am parte și de prima mea luptă corp la corp. Nici măcar nu eram înarmat, dar în clipa în care să zicem ești pe un front, împotriva voinței tale, și îi duci de mâncare cuiva, iar la liziera pădurii, să zicem la 50 de metri este inamicul, tu nu ai cum să te mai întorci către linia din spate, deoarece nu poate să fugă nimeni mai repede decât glonțul. Și atunci când vezi că sare cineva la tine cu baioneta pusă la armă, ai două șanse: ori intervine instinctual de supraviețuire și faci orice ca să scapi cu viață, ori înlemnești și ești victimă, un alt cadavru de pe un câmp de luptă. La mine a intervenit instinctul de supraviețuire”.
Costi are fragmente de istorisirecu totul groaznice, cu atrocități specifice războaielor. „După mai multe întâmplări șocante, care m-au marcat pentru restul vieții, am reușit să scap. Întreaga întâmplare, care a durat cât a durat, nu a fost deloc plăcută și căutam să uit tot. Am uitat și limba, dar câteva înjurături nu le-am putut șterge din minte.
O întâmplare ironică s-a a avut loc în 2009, pe când luptam în Afghanistan și aveam un coleg bosniac musulman. Stând de vorbă, din una în alta am constat că am luptat împreună în acea perioadă, în același sector de front, deci puteam oricând să ne omorâm între noi. El s-a justificat că își apăra țara, eu că îmi apăram pielea. N-am fost acolo pentru bani sau că așa aș fi vrut eu. Dacă aș fi fost mercenar, așa cum mi-au zis mulți, atunci am fost cel mai prost plătit mercenar din întreaga istorie a mercenarilor! După patru sau cinci luni de lupte am plecat acasă doi inși, cu zece mărci germane în buzunar. Am luptat cinci luni pentru ceea ce azi ar fi cinci euro”.
În viață contează doar relațiile interpersonale
„După toată experiența din Bosnia Herțegovina, mi s-au schimbat principiile și modul de a privi și gândi viața. Nu mă mai interesau lucrurile materiale. În anii `90, în România, eu eram totalmente un ciudat, în sensul că toți căutau calea spre îmbogățire, să-și ridice nivelul de trai. Fiecare căuta să dea lovitura. Eu, după tot ce am văzut în Bosnia, am constatat că toate acestea sunt baloane de săpun, pentru că nu luăm nimic cu noi. Atunci când murim luăm cu noi doar experiența de viață, faptele și vorbele, iar ce lăsăm în urma noastră sunt copiii, dacă avem, și faptele pe care le-am făcut. Sunt oameni care au făcut imperii, dinastiii. Nu li se mai știe nici numele acum, nu au luat nimic cu ei! Am realizat că în această viață contează relația interpersonală”, îmi mărturisește Costi.
„Am supraviețuit împăcându-mă cu gândul că am murit”
Costi mai are foarte multe de povestit. A mai publicat încă două cărți și mai are în lucru altele. La vârsta pe care o are acum a trăit cât pentru zece vieți. Nu am putut să trec într-un simplu reportaj tot ce mi-a povestit. Rămân înmărmurit, plin de gânduri, semne de întrebare, după această discuție. Pornesc spre motocicletă. Văd cum se apropie mai mulți nori de ploaie. În gând, îmi răsună suveran în minte o sentință a lui lui Costi: „Am supraviețuit împăcându-mă cu gândul că am murit”.
Obiectivul de investiții va fi realizat de Ministerul Lucrărilor Publice, prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi va include patru blocuri, respectiv 88 de locuinţe.
Este vorba despre 24 de apartamente cu trei camere, 40 de apartamente cu două camere şi 24 de apartamente cu o cameră.
„În urma demersurilor pe care le-am făcut în ultimii ani, am primit o veste bună pentru tinerii din orașul nostru și anume, aceea că ANL (Agenția Națională pentru Locuințe) a scos la licitație publică construcția de blocuri pentru tineri în Mediaș.
Din mesajul postat reiese faptul că firmele pot depune oferte pentru a participa la licitație până la data de 12 august 2024, existând astfel șansa ca până la sfârșitul acestui an (în cazul în care nu vor exista contestații) să se semneze contractul cu firma câștigătoare, urmând ca pe parcursul anului viitor să înceapă lucrările.
Voi face tot ce ține de mine pentru ca și acest obiectiv important pentru orașul nostru să se realizeze”, a spus primarul Mediașului, Gheorghe Roman.
Un motociclist în vârstă de 22 de ani a fost rănit, sâmbătă după amiaza, în Păltiniș, după ce o albină i-ar fi intrat în cască.
Din primele cercetări efectuate la fața locului, polițiștii rutieri au stabilit faptul un motociclist în vârstă de 22 de ani, sibian, s-a dezechilibrat și a căzut pe partea carosabilă după ce o albină i-a intrat în cască.
O tânără din Cisnădie a fost rănită, sâmbătă, după ce a intrat cu motocicleta într-o movilă de pământ, pe Calea Șurii Mici din Sibiu.
Din primele cercetări efectuate la fața locului, polițiștii rutieri au stabilit faptul ca o femeie în vârstă de 28 de ani, domiciliată în Cisnădie, în timp ce conducea motocicleta pe acest sector de drum, a ieșit în afara părții carosabile și a intrat în coliziune cu o movila de pământ.
Sezonul acesta pentru FC Hermannstadt este unul de sărbătoare, iar motivația și evoluția echipei sibiene trebuie să se ridice la așteptările realiste ale suporterilor sibieni, care au sprijinit necondiționat echipa fanion a municipiului Sibiu. În acest sezon, 2024/2025, FC Hermannstadt va sărbători primul deceniu din existența clubului sibian.
Cum s-ar putea aniversa primul deceniu de existență mai bine decât cu o evoluție bună a echipei în noua stagiune din Superliga. Iar obiectivul pentru noul sezon nu ar putea fi decât un loc de play-off, în condițiile în care în ultimele două sezoane FC Hermannstadt a fost foarte aproape de acest obiectiv, puțin scontat la începutul celor două sezoane. Prima dată am ratat play-off din ca urmare a depunctărilor din cauza insolvenței, deci din cauze administrative și financiare, în timp ce în sezonul trecut am ratat play-off în ultima etapă, într-o conjunctură fotbalistică absolut inedită pentru Liga 1, de când s-a introdus sistemul play-off/play-out. Poate în acest sezon, fotbalul își va întoarce reversul către echipa sibiană, iar FC Hermannstadt va juca pentru prima dată în play-off în istoria clubului. Un obiectiv un pic mai greu de realizat, în situația în care din acest sezon echipa se află în proces de schimbare.
La finalul sezonului trecut, aproape jumătate dintre titulari au plecat sau li s-au terminat contractul. Cu toate acestea, antrenorul Marius Măldărășanu, cel mai longeviv antrenor din Superliga României, a decis să continue la Sibiu și îi cunoaștem capacitatea de a transforma echipa într-una puternică, capabilă să se bată pentru primele 6 locuri în clasament. Este clar că succesul echipei din edițiile trecute de campionat și promovarea în Superligă se datorează în cea mai mare măsură lui Marius Măldărășanu, în condițiile în care până acum, de când a preluat echipa, obiectivul cel mai realist a fost salvarea de la retrogradare.
O parte dintre vedetele echipe din sezonul au plecat, însă managementul echipei și partea tehnică au adus alți jucători de valoare. Din acest punct de vedere, venirile lui Ronaldo Deaconu și Aureliuan Chițu ne dau speranțe că FCH poate ajunge în play-off. Deocamdată, conducerea adminstrativă, sportivă și patronii au fost destul de discreți în declarații pentru mass-media locală referitoare la obiectivele pentru noul sezon, astfel că informațiile au fost postate doar pe rețelele de socializare ale clubului. Sperăm că odată început sezonul de Superliga, comunicarea va fi mult mai bună, mai ales că vorbim despre un sezon important, ce ar putea deveni unul istoric pentru clubul sibian. Apropo, Claudiu Rotar, unul dintre patronii clubului, și-a aniversat, zilele trecute, ziua de naștere, iar echipa i-a transmis un mesaj de felicitare și mulțumire pe facebook.
Poate că a venit momentul ca în sezonul în care aniversăm un deceniu de la crearea echipei, FC Hermannstadt vă treacă la un alt nivel de performanță, având în vedere că avem și gazon ca pe Allianz Arena din Munchen și un stadion nou, inaugurat în urmă cu un an și jumătate. Deci, toate premisele pentru performanțe importante. Poate în perspectivă ne vom putea gândi și la o prezență în cupele europene în al doilea deceniu de existență al clubului de pe malul Cibinului. Avem un exemplu foarte aproape de noi, în aceste zile, Corvinul Hunedoara, care va juca în această lună două partide din cupele europene la Sibiu, pe stadionul Municipal.
FC Hermannstadt a început, vineri seara, al cincilea sezon în Superliga 1, ceea ce înseamnă că jumătate dintre sezonalele jucate în existența clubului au fost petrecute în prima divizie fotbalistică a țării. Nu au fost consecutive, deoarece între acestea a existat și o retrogradare, ce-i drept rușinoasă la acel moment. Oricum, 5 sezoane în Liga 1 în primul deceniu de existență al unui club este o performanță cu care puține cluburi din țară se pot mândri. În plus, FC Hermannstadt are în palmares și o finală de Cupa României, pierdută în 2018, pe Arena Națională, în fața CS Universitatea Craiova, echipa cu care am debutat în noul sezon din Superliga. Oricum, se anunță o toamnă interesantă pentru suporterii sibieni, în condițiile în care vom juca acasă, în sezonul regular, cu principalele favorite la titlu. O evoluție bună în compania acestora ne poate da un moral bun pentru play-off/play-out din primăvară.
Vânzoleala de la FC Hermannstadt
Antrenor: Marius Măldărășanu (confirmat)
Veniri: Tiago Goncalves (Belenenses / gratis), Aurelian Chițu (FCU Craiova / gratis), Cătălin Căbuz (CFR Cluj / 50.000 de euro), Vahid Selimovic (Zeljeznicar Sarajevo/ gratis), Mateus Castro (FBC Gravina / gratis, dar nu a mai fost de găsit după semnarea contractului cu echipa sibiană; se pare că a preferat apoi o altă echipă), Tiberiu Căpușă (UTA Arad / gratis), Antoni Ivanov (Lokomotiv Sofia / gratis), Ronaldo Deaconu (Farul / gratis).
Reveniri după împrumuturi – Petrișor Petrescu (CFC Argeș), Alexandru Luca (CS Mediaș 2022), Saeed Issah (Metaloglobus), Vlăduț Popa (Metalurgistul Cugir), Călin Grecu (Voința Sibiu), Emanuel Baba (CSC Șelimbăr)
Plecări – Mihai Butean (Vojvodina Novi Sad / gratis), Sota Mino (Sepsi / gratis), Gabriel Iancu (FCV Farul / gratis), Marius Antoche (Unirea Slobozia / gratis), Paolo Medina (Unirea Slobozia / gratis), Ruben Fonseca (contract încheiat), Raul Opruț (Kortrijk / împrumut expirat; a ajuns la Dinamo București).
Circulaţia rutieră pe Valea Oltului s-a închis, pentru o lună, pe timpul zilei, începând din 8 iulie, pentru lucrări la autostrada Sibiu – Piteşti. Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR) a anunţat mai multe rute ocolitoare pe unde e redirecţionat traficul pe perioada închiderii circulaţiei pe DN7 Valea Oltului, pe sectorul cuprins între km 242+600 şi km 250+000. Pe timpul nopții, traficul e permis între orele 20.00-6.00.
Decizia de a face lucrările de defrişare în zona Văii Oltului în timpul verii a fost luată deoarece, potrivit autorităților, se poate lucra timp de 14 ore pe zi, în condiţiile în care astfel de lucrări în pădure, pe munţi, la 70-100 de metri deasupra carosabilului, nu pot fi făcute pe parcursul nopţii. Până la sfârșitul lunii iulie vor fi tăiați aproximativ 20.000 de copaci.
În toată această perioadă, se poate circula până aproape de ieșirea / intrarea nordică în Defileul Oltului, adică pe porțiunea cuprinsă între Călimănești – Vâlcea și Lazaret – Sibiu. Tronsonul închis pe timpul zilei, de 8 kilometri, este cuprins între Lazaret și Boița, ambele în județul Sibiu.
Un drum care străbate istoria
Era cunoscută ca „Autostrada Antichității” sau marele Drum Roman ori Calea lui Traian din Dacia, fiindcă pe aici s-a circulat neîntrerupt timp de mai bine de aproape 2000 de ani. Însă puţină lume ştie, totodată, că DN 7 sau Valea Oltului, drumul care leagă Călimăneştiul de Turnu Roşu, a fost prima lucrare de infrastructură de amploare construită în ţările româneşti. Până la realizarea acestui drum, calea de acces, calea comercianţilor şi tranzitul dintre Transilvania şi regat se făcea pe actualul DN 7D, Câineni – Perişani – Curtea de Argeş, drumul romanilor, cel care are cele mai multe castre, care au făcut parte din linia de fortificaţii Limes Alutan.
Drumul avea o dublă funcție, militar-strategică și comercială, fapt ce a impus construirea cetății romane de apărare Arutela, ale cărei ruine se văd și astăzi, lângă Mănăstirea Turnu. Pe acest drum se transporta sarea, scoasă din minele transilvane, până la Dunăre, iar apoi până la Marea Neagră.
„Vitejia lui Traian s-a oprit aici”
Reconfigurarea și modernizarea Văii Carolina e legată de cucerirea Olteniei de către Imperiul Habsburgic. Deși această perioadă nu este consemnată în manualele de istorie a României, pentru Oltenia a însemnat o eră scurtă, dar foarte interesantă. Și aceasta, pentru că ocupația austriacă a implicat trupe staționate pe teritoriul Olteniei, cu toate neajunsurile aduse de această situație, dar totodată și realizarea unor reforme și, în special, lucrări de infrastructură pe care voievodul de la București nu le-ar fi realizat probabil niciodată.
Cea dintâi grijă a guvernului Austriei, după cucerirea Olteniei, în anul 1718, a fost de a stabili căi de comunicație care să lege Transilvania (Dacia Alpestră) cu Oltenia (Dacia de Mijloc).
Astfel, după încheierea păcii de la Passarowitz (1718) între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, Sublima Portă a cedatcele 5 județe, care formau Valahia Mică (Oltenia). Trupele Regelui Carol al VI-lea ocupau Oltenia deja din 1717, însă oficializarea ocupației a avut loc abia un an mai târziu. Încă din timpul acestei ocupații au fost luate măsuri pentru a se lega Transilvania cu noua provincie cucerită. În acest scop, Prințul Eugene de Savoia, comandantul trupelor austriece din Oltenia, a fost însărcinat cu construcția unei șosele de la Turnu Roșu până la Râmnicu Vâlcea, cu scopul de a înlesni transporturile militare și comerciale dintre Transilvania și Valahia Mică.
Construirea actualului drum din Valea Oltului s-a făcut cu sprijinul secret al boierimii din Oltenia şi înainte de intrarea oficială a Olteniei sub stăpânirea austriacă, deoarece din 1717 drumul a primit numele împăratului Carol al VI-lea, anume Via Carolina. El asigura transportul comercial şi militar pentru vehiculele pe patru roţi. Spre deosebire de drumul antic roman însă, care se afla în stânga Oltului, Via Carolina a fost construit pe malul drept, unde se află și astăzi.
Același prinț Eugene de Savoia a dispus curățarea albiei Oltului de stâncile care împiedicau transportul de materiale pe apă. De menționat că, în lipsa căilor ferate, lemnul, o resursă foarte importantă în acea vreme, era transportat prin intermediul plutașilor. Acele stânci din albia Oltului împiedicau însă transportul pe calea apelor. Construcția acestui drum a costat în total 60.000 florini, o sumă considerabilă pentru acele vremuri, justificată însă de dificultățile întâmpinate în timp ce se încerca a se învinge stâncoasa resistență a Carpaților și capriciile furiose ale Oltului.
Șoseaua începea de la Turnu Roșu (unde era granița dintre Oltenia și Transilvania) și mergea până la Bogdănești (localitate aflată la jumătatea drumului dintre Călimănești și Râmnicu Vâlcea). La Turnu Roșu, a fost săpată în piatră următoarea inscripție: „Haec Via In Dacia Aperta est, Anno MDCCXVII”. În traducere, inscripția spune: „Acest drum din Dacia este deschis Anul 1717”. Drumul a fost numit Via Carolina sau Drumul lui Carol, în cinstea Împăratului austriac Carol al VI-lea.
Drumul ce mergea pe marginea Oltului a fost considerat în acele vremuri o lucrare extraordinară, fiind comparat cu faimoasele construcții romane. Așa cum vom vedea mai jos și inscripția din lăsată de austrieci în localitatea Câineni, situată pe acest drum, spunea „chiar vitejia lui Traian s-a oprit aici”.
„Popore scăpate de munți și fericite prin supunere”
Acest drum a fost identificat de Dr. M. Gaster, care a trimis din Londra „Societăței Geografice Române”, undeva prin anii 90 ai secolului XIX, niște notițe privitoare la România, culese dintr-un manuscris aflat în custodia British Museum. Astfel, între planșele interesante pentru geografia Țării Românești, se afla una de aproape un metru, în care era ilustrat cursul râului Olt, de la ieșirea lui din Transilvania (Turnu Roșu), până aproape de Râmnicu Vâlcea, drum de 8 ceasuri cu trăsura. Desigur, era vorba de aceeași „Via Carolina”.
În apropiere de satul Câineni, sus în stânca munților, potrivit adevărul.ro, se afla încrustată o lespede mare de marmură albă, pe care era săpată o inscripție în latină sub armele imperiale. Pe lângă acestă stâncă trecea în vremurile ocupației austriece drumul; mai târziu, în timpul domniei lui Stirbey-Vodă, se pare că această porțiune a fost refăcută, cu această ocazie drumul fiind coborât. De atunci inscripția nu a mai fost vizibilă trecătorilor, fiind mult mai sus decât șoseaua:
Iată ce spunea inscripția, transliterată din latină și copiată de D. N. V. Pipirescu, învățător în Comuna Câineni în 1883, chiar de pe piatra originală: „Oprește-te, călătorule! Unde natura poruncește să te oprești și vitejia lui Trajan s-a oprit. Aici, sub auspiciile lui Carol al VI-a, Imperatorului, într-adever August, supusă fiind Dacia Ripensă printr’un scurt resbel, însă prin mare vitejie, fiind Eugeniu general, locțiitorul Cesarului, un drum de trăsuri, lung de 11 ceasuri a fost deschis, după ce stâncile au fost sfărâmate și rostogolite și după ce Alpii au fost nivelați și uniți printr’un pod, pentru ca țara Alpestră (Transilvania) să fie unită prin comunicațiuni mutuale cu țara de mijloc (Oltenia). Cu acesta lucrare s’a sârguit Ștefan Comte de Steinville, delegat și președinte în ambele Dacii, fiind architect Frederic Schwanicius. Ceea prin providenția Cesarului pentru binele obștesc, prin o slujbă credinciosă, a pus acest monument nepieritor pentru posteritatea recunoscătore. Acum remâi sănătos și adu-ți aminte că prin virtutea lui Carol nu remâne nici drum nefăcut, care Imperator nu când sfarămă Alpii, învinge rîurile, termină răsboiul și anexează la Imperiu aceste popore scăpate de munți și fericite prin supunere. Acesta este Calea Carolina. MDCCVII”.
Din păcate, inscripția nu a fost copiată foarte corect, lipsind litere din text. De asemenea, anul menționat în inscripție este 1707, deși drumul știm că a fost inaugurat în 1717.
Lucrări de infrastructură de o asemenea amploare nu au mai avut loc o perioadă lungă de timp în acea zonă. Deși Valea Oltului este una dintre puținele zone de trecere între Valahia și Transilvania, nordul județului nu a mai beneficiat de lucrări de infrastructură de o asemenea amploare decât atunci când a fost construită calea ferată.
Media zilnică de circulație pe Valea Oltului, 46.000 de mașini
În secolul XX, drumul a continuat să fie modernizat, iar traficul rutier a devenit tot mai intens. A fost asfaltat înainte de Al Doilea Război Mondial și, deși mai păstra unele porțiuni doar pietruite, în anii ‘50 era considerat unul dintre cele mai bune drumuri din România, potrivit unor informări din arhivele digitalizate ale Agenției Centrale de Informații a SUA. După război, a fost asfaltat pe întreaga sa distanță, de peste 100 de kilometri, între Sibiu și Râmnicu Vâlcea.
Conform datelor de trafic prezentate de Ministerul Transporturilor, pe sectorul cuprins între Râmnicu Vâlcea și Veștem al DN7, media zilnică variază între 23.118 vehicule etalon și 63.353 vehicule etalon. În ultimii cinci ani, în medie, traficul pe DN 7 a crescut, anual, cu aproximativ 7 %. Lunile cele mai circulate sunt iulie și august, iar ianuarie e cea mai lejeră perioadă de tranzit.
Autostrada A1 Sibiu – Pitești își croiește făgașul
Lucrările de defrișare de pe Valea Oltului fac parte din componenta de proiectare a Autostrăzii A1 Sibiu – Piteşti care ar urma să aibă o lungime de peste 122 de km și este împărțită în 5 secțiuni. Această autostradă va lega centrul şi vestul României de reţeaua europeană de autostrăzi, fiind o parte importantă a Coridorului 4 Paneuropean.
Secțiunea 2, cea la care se lucrează acum, este cea mai dificilă porțiune pentru că presupune realizarea a șapte tuneluri și va avea o lungime de 31 km.
Primul tronson finalizat de pe autostrada A1 Sibiu – Pitești a fost deschis în decembrie 2022, iar următorul lot – tronsonul Pitești-Curtea de Argeș – ar putea fi deschis circulației chiar de anul acesta.
Conform Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în primele trei zile de la demararea lucrărilor, echipele care se ocupă de defrișări au avansat cu 510 m pe cele 8 zone ale versantului. Până în acest moment a fost defrișată peste 20% din suprafața de pădure din zona critică a viitoarei autostrăzi. Constructorul lotului 2 al autostrăzii Sibiu – Pitești trebuie să defrișeze aproximativ 10 ha de pădure aflată în zonele critice și să asigure traseele necesare proiectării și execuției.
Populația mondială va atinge un vârf de 10,4 miliarde de persoane în anul 2080, după care va începe să scadă, ajungând la 10,2 miliarde până în 2100, potrivit estimărilor recente ale Organizației Națiunilor Unite (ONU).
Raportul ONU, publicat o dată la doi ani, arată o schimbare semnificativă față de ediția din 2022. În acel raport, ONU estima că populația mondială va crește la 10,4 miliarde în 2080 și va rămâne constantă până la începutul secolului XXII. În schimb, proiecția actualizată indică o creștere de la 8,2 miliarde de oameni, cât este estimată populația în prezent, la 10,3 miliarde în 2080, urmată de o scădere la 10,2 miliarde în 2100.
Conform documentului, Europa va înregistra cel mai drastic declin, populația sa urmând să scadă cu 21% în 2100 față de 2020.
„În unele țări, rata natalității este în prezent chiar mai scăzută decât s-a anticipat anterior și, de asemenea, asistăm la scăderi ușor mai rapide în unele regiuni unde rata fertilității este ridicată,” a declarat Li Junhua, subsecretar general pentru afaceri economice și sociale al ONU.
Potrivit datelor publicate de Eurostat, România, Bulgaria și Germania sunt țările din Uniunea Europeană cu cele mai multe paturi de spital raportat la numărul de locuitori.
În 2022, Bulgaria avea 823 de paturi de spital la 100.000 de locuitori, Germania 766, iar România 728, informează Agerpres.
În total, Uniunea Europeană dispunea de 2,3 milioane paturi de spital în 2022, cu 6,8% (171.110) mai puține decât în 2012. Cele mai multe paturi de spital în cifre absolute se găseau în Germania (642.107), Franța (374.290), Polonia (231.789), Spania (140.551) și România (138.618).
Media la nivelul UE era de 516 paturi de spital la 100.000 de locuitori în 2022, în scădere față de media de 563 paturi de spital la 100.000 de locuitori în 2012. Cele mai puține paturi de spital la 100.000 de locuitori se găseau în Suedia (190), Țările de Jos (245) și Danemarca (261).
Între 2012 și 2022, numărul total de paturi de spital în UE a scăzut cu 6,8%. În majoritatea statelor membre, numărul de paturi a fost mai mic în 2022 comparativ cu 2012. Finlanda a înregistrat cea mai mare scădere, de 49,3%, în aceeași perioadă. Totuși, șase state membre, inclusiv România, au înregistrat o creștere a numărului de paturi de spital: Spania (0,5%), Portugalia (1,1%), România (4,8%), Malta (9,2%), Bulgaria (13,2%) și Irlanda (28,4%).
