Publicul sibian a avut parte de o nouă avanpremieră teatrală, și anume montarea comediei romantice interbelice a lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, în regia lui Florin Coșuleț și într-o distribuție care vă va face să visați, să râdeți nostalgic sau chiar să vă îndrăgostiți. Fără nicio tendință de a moderniza sau mania textul inițial, un mix între dramă și comedie,  pe tiparele vreunei estetici experimentale, fără a inova sau a modifica substanțial spațiul, fără a inventa personaje și situații noi, montarea lui Florin Coșulet – actor care a vrăjit de mult inimile spectatorilor sibieni – propune o frumoasă și poetică viziune a piesei lui Mihail Sebastian.
Dincolo de lectura sensibilă, aproape îndrăgostită pe care Florin Coșuleț o face textului se simte meșteșugul și onestitatea unui grup de actori conduși spre o emoție curată și vibrantă, pe alocuri naiv-sentimentală, de bun augur, aș zice, spre o rostire poetică, cu elanuri sentimentale și porniri euforice, uneori, alteori cu emoție estompată, cu umor duios și hâtru care se modulează de la sine pe un firesc scenic, care este una din reușitele acestei montări. În adolescență, mi-a plăcut mult textul lui Sebastian, nu l-am mai recitit de mult dintr-o frică de filolog înrăit de mode(le) literare tot mai noi, tot mai tehnice și analitice, de a nu-l considera desuet, prăfuit, puțin ridicol. Asistând la spectacol mi-am reamintit de primele senzații la lectură, de fascinația pentru Mona, frumoasa și capricioasa mondenă, „animalul de lux” din cazinourile interbelice, de pasiunea romantică pentru profesorul Miroiu, visătorul cu capul în stele care putea reconfigura întreg sistemul solar pentru iluzia unei iubiri cosmice,  de atracția vinovată pentru cinicul și elegantul Grig, de simpatia ușor îngăduitoare pentru toată aceea mică umanitate veselă și tristă din jurul gării de provincie și m-am lăsat purtată doar de bucuria simplă și bună de a regăsi toate aceste emoții și bucurii simple, intacte și fără artificii. Reprezentația sibiană pare a închide în ea două lumi, două spații, două feluri diferite de a exista ale personajelor articulate pe un timp – pre și post – îndrăgostire, văzută ca o cosmogonie care redefinește nu numai locul planetelor în sistem, dar și a sufletelor în traiectoria lor existențială, deși „stelele nu se abat niciodată din drumul lor”. Scenografia spectacolului semnată de Alin Gavrilă propune o soluție simplă și perfect adaptată necesităților situaționale ale reprezentației, un spațiu care cuprinde între cei doi pereți laterali – care devin pe rând gara și locuința profesorului Miroiu – un ecran alb, translucid, care devine cu ajutorul proiecțiilor și a unui ingenios efect de umbre, spațiul de dincolo, hors-scena, ce trimite la cotidianul micului târg de provincie și la evenimentele lipsite de importanță care-i animă pe alocuri monotonia, dar și spațiul ideal al visării și al marilor cosmogonii ale iubirii. Dacă cotidianul extrascenic apare configurat în decupaje de umbre monocrome negre pe fundal alb, cromatică reluată și în intrascenic prin alegerile costumelor personajelor care reiau aceeași temă cromatică alb/negru, spațiul și timpul visării, al îndrăgostirii, al cosmosului ideal se colorează strălucitor, aproape orbitor.
Același efect pare a lovi și sărăcăcioasa cameră a profesorului care prinde farmec, culoare și consistență, florile de curte au alură de buchet somptuos, apa de fântână e cea mai parfumată baie cu spumă, toate sunt reconfigurate, spiritualizate de forța mistificatoare a elanurilor sentimentele le celor doi protagoniști. Acalmia provincială a unui târg de provincie are o existență marcată doar de trecerile acceleratului care suplinesc până și curgerea timpului omologată de acele ceasului din gară care rămâne mereu în urmă într-o încremenire revolută și care este potrivit din când în când cu mâna de șeful de gară (Florin Coșuleț) sau de ajutorul său Ichim (Mihai Coman). Un trenuleț de jucărie, pe șine, traversează spațiul scenic, marcând momentele importante ale cronologiei intime ale personajelor, dar și ale comunității, prin același efect ingenios de umbre, silueta sa macro este redată și pe ecranul din fundalul scenei.
Existența târgului este pigmentată de micile accidente domestice cu victime înaripate, de excesele moralizatoare ale domnișoarei Cucu și de peregrinările elevelor de liceu avide de spectacolul de la ferestrele acceleratului cu iz de oraș și de aventură, de comentariile lingușitoare și bârfitoare ale provincialului șef de gară care știe pe de rost tot mersul trenurilor prin gara lui, dar poartă în sine o mare tristețe, aceea că nu toate trenurile opresc în gara lui. Acest cadru provincial, prăfuit și anchilozat este dereglat de câteva elemente disturbatoare: primul este apariția profesorului Miroiu (Cătălin Pătru) care vine în gară pentru a-și recupera un comision, un atlas ceresc, vechi și valoros, plătit cu 22 de mii de lei, o sumă scandaloasă pentru micul târg provincial, în care rațele călcate de tren ajung la masa șefului de gară asezonate cu varză. Cătălin Pătru reușește să creeze, nu numai prin calitățile fizice evidente, dar mai ales printr-o frumoasă emoție, printr-o rostire blândă și caldă, aura unui personaj romantic, dintr-o altă lume, prăfuit și desuet în primă instanță, dar care iluminat de iubire și de pasiunea pentru Cosmos se transformă, prinde viață și culoare, devine un magician care deschide căile cerului, care denumește planete noi, pentru a recădea apoi, după momentul de (des)vrăjire într-o resemnare dureroasă, dar demnă, estompată. Bucuriei iubirii terestre i s-a suprapus, poate definitiv, fascinația pentru spațiile largi ale infinitului ceresc. Al doilea efect disturbator, meteoritic chiar, este apariția Monei-Necunoscuta (Cendana Trifan) care este dată jos de către conductorul de tren (Viorel Rață), cuprins de importanța misiunii sale pe pământ, pentru că vrea să plătească prețul biletului cu fise de la Cazinoul din Sinaia. Aerul, culorile, existența personajelor totul se schimbă la contactul cu această ființă eterică, de o frumusețe celestă, care distonează violent, strident cu tot ce este în jur. Poartă o rochie lungă, albă, perle, este înaltă și majestuoasă, rafinată și cu un ușor aer pierdut, asemenea unei eroine din Marele Gatsby, iar apariția ei contrastantă este la fel de stranie ca stelele fără nume din atlasele profesorului. Cendana Trifan, cu infinită grație, surprinde acel je ne sais quoi tulburător și inefabil al personjelor feminine emblematice ale literaturii române, devenind o esență a feminității în care o regăsim nu numai pe Mona, dar și pe Ela, pe doamna T, pe Otilia… copilăroasă și capricioasă, ingenuă și sinceră în iubirea romantică și atât de fulgurantă pentru profesor, materialistă și pragmatică în fuga ei resemnată alături de Grig; ai vrea să o vezi fericită, culegând flori de grădină în cămașa prea largă a lui Miroiu, chiar dacă simți că este un accesoriu de lux care nu pate străluci decât la brațul rafinatului Grig. Povestea de iubire care se înfiripă între cei doi din momentul în care profesorul îi oferă găzduire peste noapte și-i explică tainele cerului printr-o frumoasă și ingenioasă improvizație cu mere pe post de planete are ceva din marile povești romantice ce țin de descoperirea uluitoare a fericirii simple și pure, în care cei doi se regăssc și se contopesc rămânând prinși într-o stare de farmec, de o mare forță de iluzionare. Este foarte frumoasă plutirea Monei prin toate aceste stări de agregare ale iluziei și deziluzionării sentimentale, pendulările ei între dezorientarea inițială, sinceritatea copilăroasă și tandră a îndrăgostirii și recuperarea cinică și resemnată a statutului de femme-objet la brațul lui Grig. Demistificarea iluziei sentimentale este făcută de cinicul Grig (Adrian Neacșu) sofisticat și matur, care, cu siguranța statutului și a carismei, îi arată în termeni clari o proiecție a vieții ei în această văgăună, existență care ar putea semăna foarte bine cu cea a domnișoarei Cucu (Serenela Mureșan), o femeie disperată de peste patruzeci de ani care vrea cu orice preț să restabilească ordinea și morala în comunitate și care în tinerețe promitea poate să fie, la rândul ei, o Monă. La celălalt capăt al lanțului feminității, Eleva, o Lolită de provincie, frumușică foc (Patricia Buraga, studentă în anul I, Actorie, clasa Ofeliei Popii, aflată la primul ei rol pe scenă) care este recuperată de domnișoara Cucu din gară, de unde urmărea cu aviditate chipurile călătorilor din accelerat în căutarea unei aventuri care să o scoată din anonimatul acestei vieți fără strălucire și care să-i ofere posibiliatea să devină la rândul ei, o Mona. Trei ipostaze ale eternului feminin, trei vârste diferite și trei modalități diferite de a conjuga acea căutare feminină bovarică, dar atât de ofertantă pentru sufletul masculin.
Ca într-o reiterare a temei demiurgului, viața ternă a profesorului este iluminată pentru scurt timp de această tulburătoare apariție feminină, strălucitoare ca o stea. Fără nume. Cu singura diferență ca steaua de pe cer primise acum un nume, Mona.
Pe lângă scenografie, muzica este și ea un element care ancorează, acompaniză sau sublimează scenicul. Fiecare spațiu, fiecare moment își are propria muzică. Gara, spațiul vetust și provincial, prinde viață în acordurile Tarafului lui George Ness, Ce n-aș da să-mi văd dușmanii, iubirea celor doi, revelația comică și amoroasă este sublimată prin acordurile lirice ale Valentinei Nafornita, Ochiul tău iubit, sau ale lui Byron, Cu capul în nori. Momentele proiectate din final care coincid cu plecarea Monei și întoarcerea ei la lumea mondenă par desprinse din estetica filmelor americane cu eroine frumoase și triste la brațul magnaților bogați și cuceritori.
Dacă vreți să vă oferiți o seară frumoasă la teatru, să intrați în atmosfera unei povești de iubire fermecătoare, urmăriți programul Teatrului Național „Radu Stanca” și rezervați din timp!
Foto: TNRS