Am fost întrebată deunăzi care este montarea mea preferată dintre spectacolele lui Silviu Purcărete, acest desăvârșit creator de lumi în teatru, de peisaje aproape cosmogonice în care mitul se întâlnește cu burlescul, cu tragicul și carnavalescul. M-am bâlbâit emoționată vreo zece minute, în care m-am contrazis la fiecare pas și am renunțat. De fapt, am realizat că încercând să mă bucur de fiecare montare în parte le-am perceput într-un mod organic ca pe o mare istorie a teatrului universal în imagini, grandioasă și supradimensionată. Toate viziunile metaforice, tot acel conglomerat imagistic care inundă scena deconstruiesc asemenea unui fruct zemos, de o savoare nouă de fiecare dată straturile succesive ale teatralității și le decantează în forme noi, în esențe tari pe care cu grijă le conservăm în sipete aurite cu lucrătură fină, barocă. Finalul lunii martie și prima jumătate a lunii aprilie a propus și propune publicului sibian și nu numai un regal demn de masa unor regi. La masa mare, împărătească se prezintă rând pe rând, personaje din lumea basmelor, din lumea miturilor, prințese și visători, Orientul și Occidentul, Apusul și Răsăritul, iluminiști de seamă și doctori faustici într-o atmosferă ce parcă reiterează celebrele ospețe ale lui Gargantua și Pantagruel. Printre toate aceste fețe de rang înalt se strecoară, dând din coate și cu zarvă mare, minunata și pestrița lume a lui Caragiale din D’ale carnavalului, a șaptea piesă montată pe scena naționalului sibian de către Silviu Purcărete, montare care surprinde prin perfecta simbioză dintre acuratețea cu care este redat textul lui Caragiale și delirul de imagini surprinzătoare care te transpun în lumea carnavalescă a mahalalei din târgurile mai vechi și mai noi, românești.
La o primă reprezentație, montarea te cuprinde în iureșul ei, ieși fredonând fără să vrei arii și cuplete din timpul spectacolului, încerci să faci ordine în această mare de aluzii scenice la tot ce a însemnat pentru noi cultura mahalalei. Aceasta nu este percepută numai ca spațiu emblematic, dar mai ales ca sursă inepuizabilă pentru tipologii de personaje care vin pe scenă cu întreg arsenalul lor gestual, vestimentar și lexical, localizat undeva pe linia de demarcație a unui Orient cu veleități de Occident, într-o societate carnavalescă cu răsturnări neașteptate de situație, cu accente bufe, cu un râs gros, atât cât trebuie, dar îndulcit de o umanitate atașantă. Partiturile personajelor, orchestrate perfect și la unison în acest delir muzical plin de situații la limita extravaganței și a kitschului de meilleur aloi se desprind de-a lungul reprezentației în partituri solistice remarcabile. Ofelia Popii dă carne și nerv unei Mițe electrice și electrizante, care tună și fulgeră în voia ei pe scenă de parcă ar fi atinsă de fulger la propriu. Nae Girimea îi scoate la un moment dat o scânteie dintre șuvițele de păr gest care justifică pe deplin apelativul de „electrică ploieșteancă” cu care o gratulează la un moment dat. Toate personajele acționează la vedere, își exteriorizează fără pudoare sentimentele și trăirile, chiar și pe cele mai intime. Crăcănel interpretat de Adrian Matioc nu are nici o reținere să plângă în fața impozantului și aproape fiorosului Pampon, interpretat de Constantin Chiriac într-un melanj foarte reușit de slăbiciune sentimentală prinsă într-un trup măreț. Una dintre cele mai expresive figuri de pe scenă este cea a unei triade feminine care acționează parcă la unison, se completează și se multiplică apărând peste tot și umplu atmosfera cu veselia lor frenetică: Didina, interpretată de cele trei actrițe, Cristina Ragos, Raluca Iani și Serenela Mureșan, asemenea unei hidre mondene cu trei capete. Nu lipsesc Catindantul, interpretat de Liviu Pancu care se magnetizează ajutat de chelnerul Pali Vecsei. Marius Turdeanu este nemaipomenitul Iordache, calfa de la frizeria lui Nae Girimea, un fel de fante de mahala, care se bucură de interpretarea lui Nicu Mihoc. Iordache, asemenea unui Figaro eșuat în mahalaua bucureșteană încearcă să repare stricăciunile și malentendues-urile provocate de vârtejul pasiunilor mai mult sau mai puțin ilicite. Tot acest iureș amoros, toate aceste situații imprevizibile de un comic incendia, tot freamătul muzicii și al balului se desprind dintr-un decor de o mare bogăție de texturi și de simboluri creat de Dragoș Buhagiar.
Scena goală și vastă, de o deschidere mare este în întregime presărată cu nisip. Într-una dintre părți un conglomerat de cărămizi, iar în cealaltă parte, peretele este îmbrăcat în fâșii mari de hârtie. Asemenea unui mare maestru constructor, Cristian Stanca care îl joacă pe Ipistat conduce în scenă, în zgomotul unui motor de TIR, o furgonetă din care, după deschiderea manuală a oblonului metalic, ies elementele de decor: ușa frizeriei, două scaune de frizerie, covoarele orientale, persianele atât de dragi imaginarului nostru colectiv, un cuier sunt instalate fără noimă aparentă pe instabila suprafață de nisip, este rupt decorul din hârtie, iar oglinzile apar în toată splendoarea lor. Rând pe rând, scena se umple de un univers obiectual cu referințe foarte bine înscrise în spațialitatea cunoscută cititorilor lui Caragiale și care premeditează apariția elementului uman și a tuturor consecințelor care decurg din acest joc al pasiunii și al hazardului. Frizeria devine în actul doi cadrul fizic al balului doar prin așternerea unei folii de plastic care ascunde accesoriile de frizerie. Mezanplasul e simplu, fără fasoane, ca la crâșmele prietenoase cu nume hilare din mahalaua târgurilor nostre: niște mese de tablă, lăzi din lemn cu sticle pentru a demarca zona barului. Costumele personajelor accentuează și mai mult pitorescul pestriț al acestei umanități vesele și păguboase care-și trăiesc dramoletele cu patimă de tragedie.
După decorul material, scenic, de o la fel de mare importanță este cel fluid, aerian, sonor, care acompaniază sau contrapunctează, strident sau duios acțiunile scenice și anume ilustrația muzicală a spectacolului, semnată ca de fiecare dată de Vasile Șirli. Actorii se metamorfozează în orchestra balului și, cum afirmam la începutul textului, cu greu reușești să te stăpânești, să nu te molipsești și să cânți alături de ei. Pe lângă muzica balului, un întreg arsenal de zgomote, de bruiaje care întregesc harababura veselă de pe scenă: tunete și trăznete, motorul camionului, arii celebre la casetofon, un întreg univers de sunete care dau viață acestui spațiu emblematic.
De la măiestria regizorului și a scenografului, de la virtuozitatea muzicii de scenă la cea a actorilor, toate ingredientele sunt prezente pe scena carnavalului purcăretian într-un dozaj de zile mari. O bucurie a simțurilor cu subtilități și rafinamente culturale chiar și pentru cei mai fini cunoscători în d’ale Caragiale.
Chapeau, monsieurs, mesdames!
