Ce rocker nu a fredonat „Mă voi întoarce”, „Trenul Pierdut”, „Cine ești tu oare?”, „Singur în Noapte” sau „Să te gândești la mine” ale formației Compact? Și ce spun eu rocker, căci orice îndrăgostit a cântat, măcar o dată, aceste melodii. Sibianul Adrian Ordean este cel care a compus versurile și a lansat pe piață multe alte hituri. Compozitor și muzician de excepție, a dus formația Compact pe culmile gloriei. A lansat formații care și-au pus amprenta în evoluția muzicii românești (Riff, ASIA, Amadeus, Schimbul 3, etc), a compus muzică și a fost rampa de lansare pentru mulți artiști. Nu există spațiu suficient pentru biografia sa.

S-a întors recent la Sibiu pentru a face parte din juriul festivalului „Hermanstadtfest”, dedicat copiilor și tinerilor. În cadrul acestuia a lansat prima sa carte: „După ani și ani”, o „culegere” de amintiri cu sare și piper despre ultimii 50 de ani ai muzicii românești.

Am profitat de ocazie și în cele ce urmează citiți un interviu de colecție cu Adrian Ordean.

Povestiți-mi puțin despre anii copilăriei dumneavoastră. Unde ați copilărit, unde ați făcut școala?

Strada Matei Millo nr. 10, Sibiu. Aici m-am născut pe 10 martie 1955, în timp ce afară ningea ca de Crăciun. Pe marile ecrane rulau „The Seven Year Itch” cu Marilyn Monroe și „La Est de Eden” cu James Dean, iar în topurile muzicale îi găseai pe Tony Bennett cu „Stranger In Paradise” sau pe Elvis Presley cu „Mystery Train”. Pe atunci, nimeni nu avea încă televizor, nu existau euro, nu aveam nici frigider nici cont la bancă, telefoane mobile nu existau, nu aveam nici măcar telefon fix. Cartofii îi luam din piață, de la țăranii români. Supermarket-uri nu erau, nu erau nici discoteci, camera foto digitală încă nu era inventată, iar de fumat puteai fuma peste tot. Cam așa stătea treaba prin `55, atunci când m-am născut eu.

La 6 ani, părinții „m-au dat” la vioară, la școala de muzică.

Clasele I-IV le-am făcut la o școală din cartier, pe Calea Dumbrăvii iar pentru orele de instrument mă deplasam în centru, într-o clădire care se afla în aceeași curte cu Școala Nr 15, din Sibiu, acolo unde Liceul de muzică avea un etaj dintr-un corp de clădire cu vreo două sau trei niveluri. Când am trecut în clasa a V-a, m-am mutat și cu orele de cultură generală în centru, la Liceul de muzică. De fapt, cam în perioada aia ne-am mutat și cu locuința, de pe Matei Millo pe strada Nouă, în „Orașul de jos”, la doi pași de „Podul minciunilor”.

Dacă vioara la șase ani, chitara când?

Mutatul ăsta a fost hotărâtor pentru direcția pe care urma să o iau în viață. Eram la doi pași de Piața Mică, Piața Mare și Casa de Cultură a UTC, acolo unde de fapt a pornit direct în viteza a doua, viața mea. Acolo am început să lucrez cu prima mea trupă, Stereo – munca în echipă îmi era cunoscută de la școală – orchestra de cameră, orchestra mare, așa că asta n-a fost o problemă.

Primul contact pe care l-am avut cu chitara s-a petrecut pe strada Nouă, chiar în curte la mine, unde se strângea zilnic o gașcă întreagă de copii care locuiau acolo, sau erau veniți de prin vecini. Adi Dănciuc, lui trebuie să îi mulțumesc în primul rând, sau mai degrabă părinților lui pentru faptul că i-au cumpărat o chitară rece, apoi lui personal pentru că îmi împrumuta chitara. Nu îmi mai păsa de nimic, chitară aveam, pantaloni trapez aveam. Am rămas fără ei, din păcate, la o razie a miliției în Piața Mare, care oprea pe oricine avea părul puțin mai lung peste urechi, sau care avea pantaloni trapez. Stăteau în fața unei frizerii, aproape de UTC.

M-au băgat în frizerie, iar un milițian a luat o foarfecă și mi-a făcut pantalonii franjuri, franjuri. Apoi mi-au tăiat și „pletele”. Aveam părul puțin crescut peste urechi și asta nu era voie. Nici cu pantaloni trapez nu era voie. A fost o acțiune violentă a miliției comuniste, gratuită și menită să bage groaza în tine, să te învețe minte și să te facă să înțelegi unde îți e locul. Am trăit vremuri diferite față de ce trăiesc tinerii de acum…și suprarealiste câteodată.

Ce ați simțit prima oară când ați dat piept cu lumea artistică a Bucureștiului?

Primul meu spectacol în București, la sala Mihai Eminescu, „Clubul Z”, la etaj, l-am avut alături de trupa Riff, în deschidera trupei Semnal M. Public extraordinar, de fapt la fel ca în toată țara, doar că pulsul capitalei se simțea de la o poștă. Am făcut apoi încet, încet cunoștință cu artiștii din București și războiul a început. Fiecare zi fiind o bătălie cu compusul pieselor, cu studiul la instrument, cu studiourile de înregistrări, cu top-urile, etc. Am fost copleșit, amețit și emoționat atunci când am urcat prima oară pe scena sălii polivalente din capitală, alături de Roșu și Negru. Sala vuia ca un furnal. În momentul ăla dai tot sau pleci acasă.

Ce au însemnat pentru dumneavoastră toate realizările, formațiile pe care le-ați inițiat, oamenii cărora le-ați fost aproape, melodiile atât de celebre pe care le-ați compus?

Realizările din viața mea nu au făcut decât să-mi confirme faptul că alegerile pe care le-am făcut au fost cele potrivite. Asta am vrut să fac și asta am făcut…muzică. Am avut parte de prieteni și colegi extraordinari, am căutat fără reținere modele artistice valoroase făcând zi de zi pași mici către scena mare, cu gândul la emulație.

Dacă ajungi să muști din succes, e foarte greu să mai dai înapoi. Trebuie să rămâi acolo cu orice chip. De fapt, să te menții acolo, în top, cred că e cel mai greu. Dacă privești orice grafic observi că nu poți merge doar în sus, că ieși de pe hârtie…dar trebuie să rămâi undeva pe acolo pe sus. Atunci când ai în fața ta câteva mii de oameni care îți cântă cântecele de la cap la coadă, este momentul suprem, este încununarea a tot ce ai sperat că se va întâmpla cu muzica și cu viața ta și confirmarea că nu a fost nimic în zadar. Am avut la un concert cu Compactul, la „Fântâni”, la Piața Unirii, 50.000 de spectatori. Am și înregistrarea. Știți cum se aude un cor așa de mare care cântă cu tine? Nu vrei să mai cobori de pe scenă.

Ce vă amintiți cu drag?

Erau mulți sibieni care se bucurau să aibă muzică bună acasă. Poate și pentru că sașii primeau pachete „de sus”, cum se zicea pe la Sibiu, adică din Germania, iar acolo pe lângă „ciungă”, cafea sau blue jeans, mai scăpa câte un vinil sau câte o revistă, de obicei Bravo sau Burda. Lumea știa de trupe ca Beatles, Emerson Lake & Palmer, Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Nazareth, Rolling Stones, Deep Purple sau Jimi Hendrix. Era o mișcare asemănătoare cu aceea a casetelor video din anii `80. Făceam schimburi de LP-uri și manipulam cu emoție pick-up-ul, în așa fel încât să nu fie zgâriate vinilurile.

Erau multe locuri în Sibiu unde cântau trupe, formații, soliști, soliste: la UTC, Sala Elite, Clubul Independenţa, Clubul CFR, Clubul Ilie Pintilie de lângă Piaţa Cibin. Pe la fiecare club se îmbulzeau o grămadă de tineri talentați și preocupați de muzică. Așa și trebuia, de la partid. Tinerii trebuiau să aibă preocupări, să se distreze, aveau chiar și ziua lor specială: „Joia Tineretului”. Au fost totuși vremuri de referință pentru dezvoltarea curentelor muzicale, anii `60, `70, fiind marcați puternic de mișcarea beat din Marea Britanie.

Mi-a plăcut Beatles foarte mult, dar chitara am învățat-o singur, tocind pur și simplu LP-urile „Deep Purple in Rock” și „Machine Head”, „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier”, și tot ce mai apărea pe la magazine. Știam pe de rost orice piesă de la orice formație care avea discuri pe piață și tot ce se dădea la radio România.

Și o amintire haioasă?

Serile de dans, de joi, sâmbătă și duminică deveniseră un fel de drog. Trebuia să-mi iau porția, nu mai puteam trăi fără ele, iar pentru toate celelalte lucruri pe care le făceam, eram dependent de serile de dans. De acolo, de la cântat, îmi extrăgeam toată energia folositoare în alte acțiuni. Eram în stare să cântăm ore în șir, fără oprire. Cântam de plăcere și unde mai pui că pe atunci nu existau discoteci în România. Se cânta doar live. Directorul Stratulat, Relu Ciubotă, Ziggy, au fost personaje importante în viața mea. Cu ajutorul lor, cu bunăvoința și sub protecția lor, am trecut cu bine cei mai frumoși ani din viață. Cu Nicu Dragosin, un tânăr impresar și un prieten rămas peste ani, am făcut o grămadă de spectacole prin Sibiu și împrejurimi: Sebeș, Alba Iulia etc.

Am cântat la multe baluri ale liceelor din Sibiu și împrejurimi, chiar dacă asta însemna să cărăm instrumentele cu cârca, pe jos de la gară până la sala unde se desfășura evenimentul, la sala de petreceri. La liceul economic din Sibiu am cântat pe o scenă improvizată din mesele de la cantină, gata să se prăvălească la primul acord. Dar nu s-a prăvălit nimic. A fost bestial!

Aveți atâția ani de carieră în spate, cu urcușuri și coborâșuri. Cum vă simțiți?

Mă simt la fel de tânăr și entuziast, ca la 20 și ceva de ani. Doar că atunci când mă privesc în oglindă, mă întreb unde s-au dus, cu viteza fulgerului, toți anii care au trecut…mai bine de jumătate de secol din viața mea.

V-ați apucat de scris. Ce fel de carte este „După ani și ani”?

Am încercat să creez prin vorbe o imagine a ultimilor 50 de ani în care am făcut muzică, o panoramare a acestei jumătăți de veac petrecută în preajma artiștilor. Punct de pornire 1961…mai departe doar timpul știe, pentru că timpul guvernează totul. Pierduți în realitatea zilnică, de multe ori obsedant de repetitivă, uităm de noi, de părinți, de copii. E bine să mai întoarcem privirea și spre trecut pentru că acolo se află valorile care ne-au influențat destinul. Am putea înțelege mai bine și distorsiunile zilelor de azi, care distonează câteodată cu tonalitatea armonioasă a anilor care au trecut. Cred că viața este o poveste muzicală care începe cu cântecul de leagăn al mamei și se termină în sunet de fanfară.

Va mai urma una?

Da, s-ar putea să mai urmeze ceva. Poate într-un stil mai „tupeist” sau mai „obraznic”. Am dat la o parte jumătate din paginile pe care le-am scris în acest volum.

În ceea ce privește muzica și compusul, care sunt planurile acum?

Merg înainte cu trupa mea „Schimbul 3” cu care ne deplasăm la diverse concerte prin toată țara, lucru care mă ține în picioare și în formă. Îmi revăd cunoștințe vechi, văd locuri minunate din această țară minunată. Compun piese. În era calculatoarelor colaborez cu două soliste, una din Anglia, iar alta din China, pe care nu le-am cunoscut personal niciodată. Se prefigurează un proiect grandios pentru „în curând”…dar vorbim altă dată de asta.

Aveți regrete?

Dacă am regrete? Cine nu are? Am multe regrete. Pe o parte din ele le-am mai „îndulcit”, dar din păcate, pe altele nu le voi mai putea repara niciodată.

Scurtă Biografie

În 1972, cântă alături de Vocal Jazz Quartet la chitară bas.

În 1973, înființează la Sibiu grupul rock Stereo.

Între 1975-1978 participă la multe spectacole și turnee alături de Ricky Dandel, Victor Socaciu și mulți alții.

În 1979 înființează, alături de Florin Grigoraș grupul Riff. Compune muzica și versurile trupei.

În perioada 1980 -1988 face parte din grupul Roșu și Negru

Începe să compună pentru Dida Drăgan.

Din 1988 până în 1996 face parte din trupa Compact (în formula Leo Iorga – vocal, Adi Ordean – chitară, Emil Laghia – chitară, Teo Peter – bass, Aurel „Leluț” Vasilescu – tobe, Vlady Cnejevici – clape)

În 1996 înființează „Schimbul 3” – componență Leo Iorga — solist vocal, Adi Ordean — chitară, George Pătrănoiu – chitară, Marius Țiclea – chitară, Andi Savastre – bass, Paul „Pampon” Neacșu – tobe.

În 1990, înființează, alături de Gheorghe Beleanu, cea mai puternică companie de lumini și sunet din România (Migas Real Compact), dar și primul studio profesional din țară în care vor înregistra în următorii 6 ani aproape toți marii artiști români.

În 1999, înființează grupul ASIA.

În 2000, înființează grupul Amadeus. Compune muzica instrumentală pentru cinci CD-uri ale grupului, combinând muzica clasică cu muzica pop. Compune, de asemenea, muzică pentru film și desene animate. Compune muzică și se ocupă de trupe ca Pops, Bordo, Allyx, Chik-go și multe altele.

În 2011, alături de Alexandru Albiter și Nik Bocaciu înființează grupul Ordean

În 2012 ia ființă proiectul Leo Iorga & Ordean

În decembrie 2012, trupa ia denumirea PACT by Leo Iorga & Adi Ordean.

În 2017 readuce la viață formația „Scimbul 3”