La începutul anului 2017 am descoperit că în luna ianuarie ninge și e ger. Am închis școlile, drumurile și aeroporturile, în timp ce mass-media anunța apocalipsa geroasă a „iadului alb”. Normalitatea sezonieră a anotimpurilor a devenit prilej de isterie, iritare și acțiune politică.
Dacă tot vorbim de politică, iarna și-a spus și aici cuvântul. Guvernul PSD proaspăt instalat a intrat în faza de „curățenie”, eliminând directorii de companii de stat și direcții sau entități subordonate. Exercițiul guvernamental PSD a debutat cu tradiționala direcționare a dificultăților decizionale către guvernul precedent. După ce PNL-ul l-a blamat pe Cioloș pentru înfrângerea electorală usturătoare, a venit rândul domnul Dragnea să declare „dispariția” a zece miliarde de lei în timpul guvernării anterioare. Cetățenii acestei țări uită că acel guvern tehnocrat avea miniștri PNL și PSD în componență. Responsabilitatea politică e totuși o idee străină spațiului politic românesc.
Trăim într-o realitate pe care o conștientizăm: PSD și aliații săi a câștigat alegerile categoric. Guvernează și au o majoritate considerabilă în parlament. Faptul că domnul Dragnea domină nu numai politic, ci și cu autoritatea sa pe domnul prim-ministru Grindeanu și cabinetul său este cel puțin discutabil. O democrație are nevoie de factori de ponderare, de decență a discursului și responsabilitate. Justiția, Parlamentul și Guvernul sunt constituțional puterile statului ce asigură cetățenilor acestei țări drepturi și libertăți. E ușor ca o organizație politică aflată în euforia aerului tare de la vârful puterii să dorească mai mult control, mai multă putere. Lipsa de sancțiune civică încurajează abuzul.
Președintele României nu are forța politică necesară pentru a asigura stabilitatea și echilibrul puterilor statului și asta ar trebui să ne îngrijoreze. Contextul politic internațional nu e de bun augur. America lui Trump anunță o probabilă nouă eră antiglobalizare. Europa pare dominată de frici iraționale și își manifestă simpatia pentru politicieni populiști. Rusia lui Putin își intensifică elanul spre statutul de „mare putere” în detrimentul Uniunii Europene. Previziunile acestui an sunt descurajatoare. Dacă 2016 a părut un an plin de îngrijorări și evenimente ce au crescut nivelul de stres public, 2017 ar putea fi mai neplăcut față de anul trecut. Nimeni nu poate face previziuni despre viitor, dar peisajul politic din jurul nostru ar trebui să ne îndemne la prudență și responsabilitate de care avem atât de multă nevoie. Până la urmă speranța moare ultima.

Ninge ca-n poveşti peste România şi ar trebui să ne bucurăm de frumuseţea iernii, care, pe alocuri, e chiar spectaculoasă.

Dar, nu putem. Pentru că ninge CU poveşti peste România, menite să bruieze în asemenea hal orice încercare de gândire logică şi orice încercare de odihnă psihologică, încât să nu mai vadă nimeni pădurea de copaci. Iar de vre-o frumuseţe nici nu poate fi vorba, căci toate chipurile care spun poveştile cu pricina sunt urâţite de demers.

Unii cred că, arătându-şi muşchii, preşedintele ţării e în sfârşit bărbat, alţii că şi-a trăit traiul şi şi-a păpat mălaiul unui al doilea mandat. Unii cred că Ghiţă e bormaşina care va da gaură în burdihanul statului mafiot, alţii că e doar şurubelniţa lui Aghiuţă, ca să se strângă şi mai mult şurubul. Unii cred că, dacă s-au încheiat alegerile, vom avea şi pacea de a o duce mai bine, alţii cred că spre a o duce mai bine e musai să fii în război. Iar alţii, oameni ai certitudinii, continuă să creadă în marea manipulare a dezbinării, că ardelenii produc PIB-ul iar „sudiştii” îl halesc. Zilele acestea, ceva mai „indoors” din cauza nămeţilor şi a gerului siberian, am avut „bucuria” să constat o splendidă unitate în diversitatea noastră românească: toţi una suntem, fiecare de altă părere, fiecare propriul său prim-ministru, preşedinte sau Parlament. Toţi ca unul atotştiutori, dar nu toţi pentru unul şi nici unul pentru toţi.

Pe puntea corabiei „România”, e care pe care, se dă la gioale, se joacă păgubos „leapşa pe ouate”, „lapte gros”, „hoţii şi vardiştii”, vântul nu adie, apele nu mişcă. Ne permitem să ignorăm că alte naţii fac manevre abile să prindă vânt de pupa, că o lume nouă, dură, a negocierilor propriei poziţii până la sânge, se resetează la start într-o Europă trasă deocamdată pe tuşă. Asta dacă situaţia nu scapă cumva de sub control pentru a da foc lumii. E vremea alianţelor, a aşezărilor la adăpostul intereselor comune, a resetării cererii şi ofertelor într-o lume care-şi schimbă garnitura de lideri. Dar mai ales, e vremea unor analize lucide a tendinţelor unei noi ordini internaţionale, prin prisma interesului naţional. E vremea lupilor de mare obraznici şi a cuirasatelor strălucitoare. Cine nu crede, dar vrea totuşi să se convingă, poate arunca o privire peste gardul vecinului de la apus. Chiar dacă nu are ieşire la mare, ungurul are busolă bună, se orientează. Şi-a tras un portavion cu placă turnantă pentru ruşi şi americani deopotrivă. Doar când îi veţi vedea pe Putin şi pe Trump aterizând în acceastă succesiune pe puntea bine lustruită de Orban (al lor, nu al nostru), veţi pricepe că noi suntem în ochiul tornadei!