Pe Municipalul sibian, într-o seară în care frigul își ascuțea caninii pe la colțurile tribunelor, băieții noștri de la A.F.C. Hermannstadt au aprins focul. Nu unul de paie, ci unul zdravăn, cu flăcări înalte și scântei în ghete. În fața lor, F.C. Botoșani părea o corabie venită să ancoreze liniștit pe la una din comisurile Cibinului; a plecat, însă, cu catargele frânte de trei ori.
Minutul 17 a înregistrat întâiul dangăt de clopot al sibienilor. Bulgarul Bozhidar Chorbadzhiyski, un fundaș central cu aer de strajă medievală, s-a înălțat peste toți apărătorii botoșăneni ca un turn din cetatea Sibiului peste o grădină de pitici, și a trimis mingea în plasă cu o lovitură de cap ce a despicat aerul aidoma unui vârf de lance lansat spre vinclul porții oaspeților. A fost un gol muncit, cu miros de iarbă proaspăt strivită de-un orgoliu curat. 1–0, iar stadionul a prins glas, ca o orgă veche ce-și regăsește suflul.
Nu ne-am oprit însă aici. Am jucat cu nerv, dar și cu minte, ca un șahist care știe când să sacrifice un nebun pentru o regină. Pasele au legat fraze, nu bâlbe. În minutul 32, Cristian Neguț a așezat a doua semnătură pe actul nostru de dominare. O combinație sprintenă, o minge strecurată printre apărători care s-a zbătut ca un pește argintiu, iar Neguț a dus scorul la 2–0. Și uite-așa, botoșănenii au început să înțeleagă că la Sibiu nu e loc azi de-o plimbare pe corso.
Apoi, a venit și mirificul minut 50: Aurelian Chițu, cu experiența lui de vătaf de hotar trecut prin multe ierni fotbalistice, a primit balonul la marginea careului și l-a trimis în plasă cu hotărârea unui om care nu negociază cu îndoiala. 3–0. Trei lovituri de clopot, trei declarații de forță. Sibiul juca așa cum ne doream dintotdeauna să-l vedem: curajos, vertical, fără complezențe inutile. O echipă care știe să apese accelerația și să țină volanul drept.
Desigur, fotbalul își are și el ironia lui. Minutul 59 a venit ca o anestezie care se termină brusc în mijlocul operației: Mihai Cătălin Bordeianu a profitat de o clipă de relaxare și a redus din diferență: 3–1. A fost ca ultimul vers dintr-un poem ce se voia nesfârșit – un memento că niciun meci nu e câștigat până la fluierul final. Dar, spre deosebire de alte seri în care ne clătinam ca trestia lui Pascal prin vântul istoriei, de data aceasta am rămas în picioare. Am gestionat finalul cu maturitate, am închis culoare, am fragmentat jocul când a fost nevoie, și-am păstrat avantajul fără panică.
Ce mi-a plăcut la sibieni? Atitudinea lor. Privirea limpede. Faptul că nu ne-am mulțumit cu un 1–0 fricos, ci am căutat și al doilea și al treilea gol, cu pofta unor sportivi adevărați, care știu că spectacolul lor nu trebuie să se joace în șoaptă. Apărarea noastră a fost stâncă în valuri, cea mai mare parte din meci; mijlocul – motor neobosit, iar atacul – o brișcă bine ascuțită. Iar dacă uneori am ironizat această echipă pentru ezitările ei și pentru pașii-i mărunți, acum trebuie s-o spun răspicat: Hermannstadt, de data aceasta, a fost o echipă adevărată!
Da, pe malul Cibinului, s-a jucat azi un fotbal-spectacol. Nu perfect – perfecțiunea e pentru zei –, dar viu, curajos, și, mai ales, cu suflet. 3–1 nu e doar un scor; e o declarație că Hermannstadt știe să conducă și să închidă meciuri. Iar noi, sibienii, am plecat acasă cu frunțile sus și cu inimile încălzite de trei goluri care au sunat ca niște clopote de sărbătoare, nu de-ngropăciune.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
