Evanghelia Duminicii acesteia – a 22-a după Rusalii – începe cu o întrebare extraordinară: „Învățătorule bun, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Gândiți-vă puțin: câți oameni mai pun astăzi întrebarea aceasta? Noi întrebăm ce să facem să ne meargă bine, să fim sănătoși, să ne fie bine copiii, să câștigăm mai mult, să nu pierdem ceea ce avem, să ne asigurăm ziua de mâine. Și nu sunt întrebări rele. Numai că tânărul din Evanghelie are curajul să întrebe despre ceva mai mare decât ziua de mâine: întreabă despre veșnicie.

Și Hristos îl ia în serios. Tânărul acesta nu era un om rău. Dimpotrivă. Când Mântuitorul îi amintește poruncile – să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți –, el răspunde: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele”.

Și totuși simte că îi lipsește ceva. Poți să fii un om corect și totuși să simți că îți lipsește ceva. Poți să nu faci rău nimănui, să muncești cinstit, să-ți vezi de familie, să vii la biserică și, într-o seară, când rămâi numai tu cu sufletul tău, să te întrebi: „Doamne, de ce parcă tot nu-mi ajunge?” Pentru că Hristos nu a venit numai să ne facă oameni corecți. A venit să ne facă oameni liberi.

De aceea îi spune tânărului un cuvânt greu: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi”. Problema nu era că tânărul avea avere. Problema era că, încetul cu încetul, averea ajunsese să-l aibă pe el. Și aici Evanghelia ne privește pe fiecare dintre noi. Pentru că nu trebuie să fii milionar ca să fii robul lucrurilor.

Poți avea foarte puțin și să fii cumplit de legat de acel puțin. Poți fi legat de bani, de casă, de funcție, de imaginea ta, de telefon, de succes, de părerea oamenilor, de orgoliu, de dreptatea ta. Uneori suntem legați chiar și de o supărare veche și nu vrem să-i mai dăm drumul. Fiecare dintre noi avem câte o „avere” pe care o strângem la piept și parcă Îi spunem lui Dumnezeu: „Doamne, Îți dau orice, numai asta nu!”

Și Hristos tocmai acolo pune degetul. Nu ca să ne sărăcească, ci ca să ne elibereze. Tânărul aude cuvântul Mântuitorului și Evanghelia spune ceva cutremurător: „A plecat întristat, căci avea multe avuții”. Hristos nu aleargă după el. Nu-i spune: „Stai, că putem negocia!” Nu schimbă Evanghelia numai pentru a nu pierde un om. Îl lasă liber, pentru că Dumnezeu nu ne mântuiește cu forța. Și poate că aceasta este una dintre cele mai triste imagini ale Evangheliei: omul plecând trist de lângă Dumnezeu pentru că nu poate renunța la ceea ce crede că îl face fericit.

Ce paradox! Tânărul ține de lucrurile lui ca să fie fericit și tocmai de aceea pleacă trist. Și oare noi nu facem uneori la fel? Ținem cu dinții de câte ceva și spunem: „Fără asta nu pot trăi!”, iar lucrul acela ajunge să ne fure pacea. Ținem de orgoliu și pierdem un om. Ținem de bani și pierdem liniștea. Ținem de dreptatea noastră și pierdem familia. Ținem de o patimă și pierdem libertatea. Ținem de lume și, încetul cu încetul, Îl pierdem pe Dumnezeu.

De aceea, cuvântul lui Hristos despre bogăție nu este doar o condamnare a celor care au. Este un avertisment pentru toți cei care se lasă stăpâniți de ceea ce au. Întrebarea nu este numai: „Cât ai?”, ci mai ales: „Cât din ceea ce ai te are pe tine?”

Poți să ai o casă fără ca acea casă să-ți ocupe sufletul. Poți să ai bani și să faci din ei pâine pentru cel flămând. Poți să ai o poziție importantă și să o transformi în slujire. Și poți, dimpotrivă, să ai aproape nimic și să fii atât de prins de invidie, încât tot sufletul tău să fie ocupat de ceea ce au ceilalți. Hristos nu ne cere tuturor aceeași formă de renunțare, dar tuturor ne cere același lucru: să nu punem nimic mai presus de El.

Atunci ucenicii se înspăimântă și întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?” Iar răspunsul Mântuitorului este poate cea mai mare mângâiere a Evangheliei de astăzi: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință”.

Aici este nădejdea noastră. Dacă mântuirea ar depinde numai de performanțele noastre duhovnicești, cine dintre noi ar putea sta înaintea lui Dumnezeu? Creștinismul nu înseamnă să-I demonstrăm lui Dumnezeu cât suntem de buni. Înseamnă să-I îngăduim lui Dumnezeu să lucreze în noi ceea ce singuri nu putem.

Nu poți ierta? Spune: „Doamne, eu nu pot. Învață-mă Tu”. Nu poți renunța la o patimă? Spune: „Doamne, singur nu pot. Luptă împreună cu mine”. Te-ai legat prea mult de bani? „Doamne, învață-mă să dăruiesc”. Te-ai îndepărtat de familie? „Doamne, dă-mi curajul să spun primul: iartă-mă.” Nu mai știi să te rogi? Începe cu atât: „Doamne, nu mai știu să mă rog, dar sunt aici”. Și aceasta este deja o rugăciune.

Tânărul bogat din Evanghelie nu este doar un personaj de acum două mii de ani. Tânărul bogat sunt eu. Tânărul bogat ești tu. Este omul care vine până aproape de Hristos, vorbește cu El, Îi ascultă cuvântul, dar descoperă că între el și Dumnezeu mai există ceva de care nu vrea să se desprindă.

De aceea, întrebarea cu care ar trebui să plecăm astăzi din biserică nu este: „Oare cât de bogat am voie să fiu?”, ci: „Care este lucrul fără de care eu cred că nu pot trăi, dar care mă împiedică să-L urmez liber pe Hristos?” Și să nu plecăm triști precum tânărul din Evanghelie. Când Dumnezeu ne arată o rană, nu ne-o arată ca să ne umilească, ci ca să ne vindece. Când ne arată un lanț, o face pentru că vrea să ni-l rupă. Când ne cere să lăsăm ceva, este pentru că vrea să ne dea ceva mai mare.

Noi strângem în pumni lucruri trecătoare, iar Dumnezeu încearcă să ne deschidă mâinile pentru veșnicie. Poate aceasta este imaginea întregii vieți creștine: Dumnezeu deschizând, cu răbdare, pumnul închis al omului. Îndrăznesc să vă spun: Cereți lui Hristos să vă arate cine sunteți, nu doar să vi Se arate! Să avem curajul să-I spunem astăzi: „Doamne, arată-mi ce mă ține departe de Tine. Arată-mi ce a ajuns mai important decât Tine. Și dacă eu nu am puterea să mă desprind, desprinde-mă Tu. Dacă nu știu să Te urmez, învață-mă Tu. Dacă nu pot singur, ține-mă Tu de mână”.

Pentru că ultimul cuvânt al Evangheliei de astăzi nu este bogăția, nu este nici tristețea tânărului și nici măcar neputința omului. Ultimul cuvânt este puterea și mila lui Dumnezeu: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință”.

Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007