Timp de 26 de ani deviza „lasă că merge și așa” a fost cu rare excepții, regula după care a funcționat statul român. Periodic au venit inundații și oamenii și-au construit în continuare casele în albiile râurilor. S-au furat milioane de metri cubi de lemn din pădurile României și ne-am ales doar cu un număr de telefon pentru semnalizarea ilegalităților. Ba chiar statul român a băgat nesperat și diverși infractori cu gulere albe la pușcărie, iar de acolo ne-au dat cu tifla achiziționând „lucrări științifice” pentru a-și înjumătăți pedeapsa.
De la o vreme lucrurile au evoluat diferit, excesul de zel pe alocuri a înlocuit indiferența autorităților. După însemnatul număr de victime de la clubul Colectiv lucrurile s-au schimbat. Ba chiar înainte, când ANAF vâna fără milă micii comercianți după baciș și monetare. Dintr-o dată se descoperă lipsa de autorizații pentru prevenirea incendiilor pentru stadioane, școli și instituții publice. Arena Națională e nefolosită. După ani de zile în care legile antifumat erau printre cele mai relaxate din Uniunea Europeană, am ajuns la cea mai drastică lege din domeniu.
Dintr-o dată excesul de zel al acelorași autorități publice care ignorau situații flagrante vin să omoare cu barosul o muscă. Protecția Consumatorului e gata să închidă cea mai mare stație de metrou din București pentru că cineva i-a sesizat că s-a împiedicat pe peron. Disproporția dintre sesizare și modul de acțiune e colosală. Dacă află aceiași autoritate că americanii au interzis selfiurile în anumite zone turistice pentru că diverși căscați își rupeau gâtul? Poate ne trezim și cu utilizarea interzisă a camerei de la telefon pe stradă. Rămâne ca un adolescent să își pocnească nasul de un stâlp butonând Facebook-ul.
În Târgu Mureș polițiștii locali au ajuns să dea amenzi și să le confiște PET-urile celor mai săraci cetățeni. Se pare că autoritățile devin extrem de zeloase când rezistența beneficiarilor măsurilor de pedeapsă au prea puțină forță de influență. Un cult protestant poate transforma un caz penal scandinav într-o dramă națională, un cetățean răpit într-o țară africană e uitat în totalitate. Sau cum a fost în cazul planorului dispărut, e nevoie de zăpadă și de întâmplare.
Ignoranța autorităților, trecerea cu vederea a deficiențelor și nerespectării legii este un lucru inacceptabil. Însă excesul de zel, doar în anumite situații și doar cu anumite persoane în stilul „Mircea fă-te că lucrezi” e o mare aiureală. Marii evazioniști din România au făcut un an de închisoare și și-au păstrat averile. Cele 24 de mine de uraniu închise, dar neecologizate împrăștie gaz radioactiv și astăzi. Râurile de munte sunt poluate cu rumeguș de decenii. Numai că astfel de cazuri sunt ignorate. Autoritățile prind teroriști olteni „autoradicalizați” și iredentiști pedardă, iar paramilitarii ridicoli ai lui Bogdan Diaconu sunt acceptabili.
Statul ar putea să fie stat și să renunțe la dubla măsură. Nu ar trebui să existe companii și cetățeni cărora trebuie să le trecem cu vederea excesele și infracțiunile. Iar când ne enervăm vehement și luăm măsuri, trebuie să ne amintim de cumpătare și moderație. Nu uneori, ci tot timpul.

În istoria întemeietoare de Ţară a românilor, descălecarea voievozilor a fost începutul construcţiei statale. Se naşte Moldova, pe când Dragoş Vodă şi Bogdan Vodă, porniţi din Maramureşul Dacilor liberi, descalecă la răsărit de Carpaţi, se naşte Ţara Românească pe când Negru Vodă descalecă la sud de munţi, venind din ţinutul Făgăraşului. Bărbaţi puternici şi cu credinţă tare – singurii, de altfel, care au rămas în istoria şi memoria afectivă a românilor – aveau să deschidă cu crucea în frunte şi paloşul în mână drum neamului spre împlinirea rostului său în lume: naţiunea unită în graniţele dulcelui grai românesc. Între ei, Mihai Viteazul avea să contureze proiectul de Ţară, Cuza Vodă să-i dea un nume: România, iar bunul Dumnezeu, lucrând cu întreaga naţiune – elite şi popor – avea să împlinească acest ideal prin Marea Unire, pentru răbdarea şi jertfa românilor, care a durat şapte veacuri! Aşa s-a născut „ Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor”a lui Eminescu, cel pe care Petre Ţuţea l-a definit perfect: „suma lirică a tuturor voievozilor români”.
Iată ce ar fi avut de desăvârşit românii, dacă nu s-ar fi lăsat încălecaţi prin „diavolul (care) va intra în casele oamenilor printr-o cutie, iar coarnele i se vor vedea pe acoperiş” – cum profeţea un sfânt părinte de veac XVI. Mărturisesc că am încercat câteva seri să nu deschid cutia, dar, cam pe joi seara, m-a răzbit curiozitatea şi am picat cu telecomanda fix pe un mărunt, dar semnificativ, exemplu de încălecare prin parşivenie: un călugăr iezuit – aşa suna ştirea – şi-a tras un proiect european pe bani (pentru el, evident) şi pe cocoaşa românilor (pentru ei, evident) să-i mai uşureze pe europeni de rezultatul prostiei proprii şi să „descalece” nişte „refugiaţi” pe vatra românilor din Ardudul de Satu Mare (pe la spatele lor, evident). Doar că românii au aflat şi au spus ca la Mărăşeşti: „pe aici nu se trece !” Ce-i mai batjocoreau pe români burtierele televiziunilor (româneşti !!!) cum că ar fi „ospitalieri doar în proverbe” şi ce se mai văicărea iezuitul prins cu izmeana în vine şi mâţa-n sac, ameninţând că-şi va transfera „binefacerea” pe altă vatră, unde, crede el, românii-s mai proşti. Doar că de veacuri neam de neamul lor a luptat cu semiluna şi n-or fi ajuns chiar atât de proşti să-şi lase nevestele ciupite de fund pe stradă tocmai în mileniul 3.
În rest încălecări de acum cronice: şpăgi de milioane, retrocedări de miliarde, plagiatori fără plagiat, prejudicii de nerecuperat, pleacă gerul siberian şi vine zika , RCA-ul intră pe mână străină …
Mai că mi-e dor de o descălecare de bărbaţi puternici, cu credinţă tare, ca în vremea strămoşească, în spinarea tuturor încălecătorilor de Ţară.