Dintotdeauna am avut o relație specială cu Speranța. Aș putea spune că a fost farul care mi-a luminat mereu calea pentru a merge înainte. Uneori abia sesizabilă, alteori trăgându-mă după ea cu putere, speranța a fost prezența constantă din viața mea (un motiv în plus să cred în Dumnezeu și nu în mitologia greacă, potrivit căreia Speranța a rămas închisă în cutia Pandorei, în timp ce toate relele s-au năpustit asupra omenirii).
Speranța nu m-a scutit însă de momente de scepticism, în fața unor răbufniri gratuite de răutate, meschinărie sau egoism ale oamenilor din jur. Permițându-le frustrărilor și propriilor neîmpliniri să îi acapareze cu totul, își varsă un năduf cinic pe tot ce le stă în cale, de la lucruri, la ființe. Nu demult mi s-a întâmplat să fiu interpelată agresiv într-un mare magazin de o femeie care stătea la rând în fața mea, pentru că îndrăznisem să renunț prea târziu la plasa de portocale pe care o pusesem inițial în coșul de cumpărături. De un alt asemenea episod am avut parte de Bobotează, când o persoană ce țipa nervoasă, mai că voia să mă doboare și să-mi rupă rucsacul, fără nici cea mai mică urmă de omenie, în îmbulzeala creată la primirea aghesmei, în Piața Mare.
Și totuși, în ciuda unor astfel de amărăciuni, o ambulanță cu girofarul și sirenele pornite, mi-a reamintit de ce încă sper într-o lume mai bună. La o oră de vârf, când toată lumea își încheie lucrul și merge grăbită spre casă, vuietul prelung al celor care pot face diferența între viață și moarte, a avut ecou în rândul tuturor șoferilor încolonați. M-am cutremurat de emoție când am văzut din vârful pantei, cum pe Șoseaua Alba Iulia în jos, deopotrivă pe un sens și pe celălalt, mașinile s-au alipit de trotuare, ca niște figurine mute, eliberând un culoar prin care salvatorii vieții să-și poată continua drumul. Zeci de șoferi au renunțat măcar pentru câteva clipe, la orice undă de egoism, mișcați la unison de aceeași forță interioară a prețuirii unuia sau mai multor semeni pândiți de-o tragedie. Și m-am însuflețit sperând … la fel cum uneori, la ore târzii în noapte, mă încarc sufletește privind fețele angelice, zâmbind în somn, ale copiilor mei. Sperând că ne vom lăsa mai des pătrunși de bunătate, de renunțare la egoismul atroce care ne împinge să călcăm pe cadavre, pentru a ne păsa și a-i vedea și pe ceilalți și lucrurile care, într-adevăr, contează.
Într-una din răscolitoarele sale cărți, scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt scria: „Nu observasem niciodată cât de liberi ne face vârsta. La douăzeci de ani suntem produsul educației noastre, la patruzeci de ani, suntem, în sfârșit, rezultatul alegerilor noastre.” Până la urmă, bunătatea și speranța înseamnă doar o alegere pe care o poate face fiecare din noi, indiferent de vârstă.

În România percepția contorsionează realitatea. Aspirațiile fals mesianice și idealismul cu origine în concepțiile naționalist-ceaușiste cosmetizează adevărurile dureroase. Noi am ieșit din spatele Cortinei de Fier acum 26 de ani. Suntem membri ai Uniunii Europene și ai Alianței Nord-Atlantice, avem un parteneriat strategic cu Statele Unite și economia locală e în creștere constantă. Însă după 26 de ani gradul de alfabetizare a scăzut, iar cetățenii care trăiesc în sărăcie sunt de ordinul milioanelor în acestă țară. Sarcina la minore, abuzul de alcool și violența casnică sunt prezențe constante în România. Deși o ducem mai bine decât acum trei decenii, suntem încă o societate conservatoare cu o economie în curs de dezvoltare și cu tare sociale inacceptabile, dar pe care le tratăm cu indiferența noastră tipică. În ciuda acestora avem altfel de preocupări „majore”, de la mesianism stupid și dacomanie până la „salvarea” societății civilizate occidentale. E absurd cum românii noștri se înfoaie în pene discutând despre emigrația din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, decăderea moralei europene și serviciile de asistență socială scandinave. Deși aici foarte puțini străini au ales să își facă o casă și am furnizat 3 milioane de emigranți, noi, românii, discutăm de oportunitatea refugiaților din Germania. Când a fost vorba de a aduce 6000 de azilanți aici, întreaga societate românească a fost isterizată. Dintr-o dată, 200 de oameni pentru fiecare județ din România au provocat valuri de xenofobie. Ce poate fi mai rău acum ca problemele polițienești nemțești ce validează opiniile rasiștilor și xenofobilor mioritici? Demersul Bisericii Ortodoxe Române pentru un amplu referendum împotriva căsătoriilor homosexuale? Sau cuplul româno-norvegian care maltratându-și copii s-au trezit puși sub acuzare și arestați în Norvegia? Opiniile antinorvegiene venite din partea cetățenilor români nu țin de iubirea părintească, ci de două probleme grave ale societății românești. Prima e sentimentul absurd de proprietate simplificat adesea prin expresia „eu te-am făcut, eu te omor”. Putem ignora sfidător copii pălmuiți pe stradă, dar nu putem spune că violența domestică e metodă educațională! Surprinzător, există o lege și în România care interzice violența, iar situația în care statul îți ia copii din acest motiv se întâmplă! Faptul că autoritățile române nu au aceiași forță instituțională ca cele norvegiene ține de problemele sistemului nostru de protecție al minorului. Cazul Bodnariu e perfect pentru simptomul românesc al iresponsabilității și nu avem curajul de a ne privi cu sinceritate în oglindă. Ne amintim cu amărăciune că și astăzi avem negaționiști ai Holocaustului în România, unii au ajuns și miniștri la un moment dat. Ne e dificil să ne acceptăm propria intoleranță și xenofobie dacă vorbim de musulmani, homosexuali sau atei. Însă negarea unor fapte nu va cosmetiza în niciun caz realitatea: ne mor bătrânii la 100 de metri de intrarea în spital, un sfert din copiii noștri se duc flămânzi la culcare, iar pe homosexuali și atei îi vedem doar buni să ardă în focul Gheenei. …Noi am fost „pavăza creștinătății” și suntem un popor „harnic, ospitalier și vesel”, de aceea suntem mândri de marele dinamovist Cristi Borcea.

Inima mea vrea să creadă că, de Crăciun, tăt românul a avut pe masă măcar două sarmale şi un pahar de vin şi că de Anul Nou i-a intrat în casă un prieten cu o vorbă bună. Dacă stai bine să te gândeşti, nu-i mare lucru la o ţară atât de dăruită de Dumnezeu. În fond şi la urma urmei e vorba doar de vreo 20 de milioane de sarmale şi cam de 7 milioane de prieteni.
Calculul e simplu şi-l putem exemplifica cu sărmăluţa. Pornim de la rezultatele ultimului recensământ, care nu s-au dat niciodată publicităţii, din motive electorale, dar pe care bunul simţ le poate estima: într-un sfert de veac, din 22 de milioane de români cam 2 milioane au luat drumul veşniciei şi vreo 4 milioane drumul pribegiei, milionul care a îndrăznit să se nască se compensează cu milionul care şi-a pierdut dinţii, mai scădem şi milionul de gulere albe care nu suportă decât icre negre şi cele 4 milioane de cobai ai chimiei alimentare înălţaţi în grad la cobai ai industriei farmaceutice. Şi uite aşa, zece milioane de români pot mânca – teoretic – douăzeci de milioane de sarmale. Chiar dacă le-am supraevalua la un euro bucata, tot nu s-ar face gaură în bugetul statului. De unde bani să finanţăm sărmăluţa ? De la jaful cu panseluţa! Cu cele 6oo de milioane de euro cheltuiţi de Bucureşti pe panseluţe puteau mânca 30 de milioane de români de Crăciun câte două sărmăluţe!
Da, puteam fi o naţiune puternică de 30 de milioane de români, rânduiţi strategic la gurile Dunării de iconomia dumnezeiască întru apărarea dreptei credinţe şi a Europei creştine, făcători de pace, cuviincioşi şi jertfelnici, cum ne-am străbătut mai toată istoria. Asta dacă n-am fi băgat capul la loc în laţul fricii şi n-am fi pus botul la ţâţa otrăvită pe care „zâna laptelui şi a zgrăbunţelor” ne-a vârât-o între dinţi cu mâinile cozilor autohtone de topor. Şi bem, şi bem, şi lingem de pe ecrane otrava anormalităţii la pachet cu anxietatea de statut. Urmarea? Ne-am umplut de zgrăbunţele bădărăniei, frigidităţii afective şi amoralităţii şi de un scărpinat naţional, dar mai ales de frică. Cohorte de prezicători ne ridică părul măciucă la fiecare început de an, tele-alarmiştii transformă orice grad cu minus într-o glaciaţiune şi să nu fii băgat în seamă pe reţelele de socializare e un dezastru planetar. Cu frica se controloează minţile , iar „zâna” aşteaptă cu răbdare să spunem singuri că zgrăbunţele sunt de fapt ceva natural!
Cine este „ zâna laptelui şi a zgrăbunţelor”? Ca să aflaţi e nevoie să scoateţi de la naftalină dreapta judecată. A început un an în care vom avea mare trebuinţă de ea.