În diverse clasamente, noi, românii, nu facem parte din categoria popoarelor cu un grad de fericire prea ridicat. E suficient să ne uităm la fețele oamenilor de pe stradă într-o zi ploioasă sau înnorată ca să observăm cum crisparea și amărăciunea încrețesc și înnegresc chipurile. Sunt momente însă în care nu ai cum să nu te simți mai împlinit și mai bun. Iar una din aceste clipe este atunci când întinzi o mână de ajutor celor care se află în situații grele, de suferință, de durere, de sărăcie, de neputință. Pentru că a-i face cuiva o bucurie este un gest care aduce aceeași fericire atât celui care oferă, cât și celui care primește. Nu de puține ori am văzut oameni bogați, care se simt nefericiți și goi pe dinăuntru, pentru că nu oferă nimic celorlalți și nu susțin niciun fel de cauză socială. De altfel, nevoia de contribuție la binele celor din jur este adânc înscrisă în interiorul nostru, la un nivel superior nevoilor de confort și siguranță pe care le are fiecare persoană.
În această perioadă sunt foarte multe campanii inițiate pentru persoane nevoiașe, copii sau adulți. Îmbucurător este că tot mai multe dintre actele caritabile pornesc de la oameni simpli, nu neapărat de la asociații ori fundații, care au înțeles că „dăruind vor dobândi”. Au ajuns să îi vadă și pe cei din jur, care nu au la fel de mult și pentru care fiecare mic ajutor pe care îl primesc înseamnă o zi mai ușoară. Fiecare dintre noi putem să ne alăturăm acestor inițiative și să facem un mic gest pentru ca și în sufletele mai triste să își facă loc puțină fericire. Fie că este vorba despre o familie cu mulți copii, fie că este vorba despre copii care și-au pierdut părinții, de bătrâni singuri și bolnavi, de părinți care nu au un loc de muncă sau nu câștigă suficient pentru a asigura un trai decent copiilor ori pur și simplu de oameni care își doresc din tot sufletul ceva ce nu-și pot permite singuri, cu toții putem fi aproape de ei. Iar mica bucurie ce le-o oferi și ți-o oferi, totodată, poate lua forma unor alimente, a unor hăinuțe, a unei fărâme din timpul nostru, petrecută alături de un suflet singur sau un zâmbet ori o vorbă de încurajare. Sunt gesturi mărunte, care nu ne solicită eforturi mari, dar care au puterea să schimbe destine. Până la urmă, nu există bucurie mai mare și mai înălțătoare ca atunci când împarți din tot sufletul, fie și puținul tău, cu celălalt.

Cu un Bruxelles asediat de câteva zile și cu un incident fierbinte NATO – Rusia, românii au avut probleme serioase de rezolvat acasă. De la plagiatul ministrului „tehnocrat” de interne Petre Tobă, la problema gravă de credibilitate ISU – Arafat, tema care ne-a activat emoții „colective” a fost legea anti-tutun. Miercuri legea a fost scoasă de pe ordinea de zi a Parlamentului. S-a sugerat că ar fi un lobby masiv al companiilor de țigarete, companii ce varsă prin taxe de 90% din prețul pe pachetul de țigări cam 5 miliarde de euro la buget. Realitatea pare a fi mult mai simplă, pe culoarele Parlamentului se fumează. Se fumează mai peste tot în instituțiile publice, mai ferit, dar se fumează.
Opinia publică susține că localurile ar trebui să fie curate, iar în cârciumi să nu se mai fumeze. Argumentele sunt de bun simț având în vedere ventilația deficitară. Există localuri dotate cu sisteme excelente de condiționare ale aerului, dar care deschid ușa pentru a face economie la curent electric. Totuși, dacă în restaurant e aberant să tai fumul de țigară cu cuțitul, de ce cafenelele, barurile și cârciumile trebuie igienizate atmosferic? Conceptul de cafenea boemă în care se bea, se fumează, se spun povești e un loc al pierzaniei, al vicioșilor și al artiștilor, nu un loc în care vii cu copiii să servești o prăjitură.
De ce să ne limităm la tutun? Alcoolul, alături de viteza excesivă, sunt cauzele principale ale deceselor de pe șoselele României. Alcoolul provoacă toate incidentele antisociale prezentate pe larg la buletinele de știri. Totuși, nimeni nu a propus o prohibiție la alcool. Dacă hainele miros scârbos a țigară, oare damful de alcool e mai rezonabil?
Ideea unei civilizări prin imitație poate părea foarte bună, hai să ne purtăm ca occidentalii. Însă occidentalii sunt șocați să ne descopere ritualul țărănesc de tăiere a porcului. Pomenirea și dezgroparea morților îi oripilează. Să ne amintim că ne-am bătut cu Comisia Europeană pentru bicarbonatul de sodiu din mici. Întoarcerea la arhaisme și pășunisme cu accente legionaroide nu sunt căi pentru propășirea nației. Însă cauza de la Clubul Colectiv și-a găsit un pretext nou și cât se poate de fals, fumatul în spații publice. Nu mai contează oare minciuna secretarul de stat Arafat, falsificările rapoartelor ISU sau plagiatele politicienilor, ce mint și fură și nu numai în spațiul academic. Doamna Kovesi poate să confirme.
Am găsit can-can-uri noi, noi cauze pentru România, deși există probleme serioase cum sunt cele de infrastructură. Președintele gâtuie Valea Oltului când vine acasă la Sibiu cu coloana oficială. Noi dărâmăm autostrăzi, nu le construim. Facem asta în timp ce turcii le distrug rușilor un avion în Siria măcinată de război. Că tot vorbim de avioane, ce mai face flota noastră de avioane de vânătoare? 

Oricât s-ar strădui „istoricii” noului val să batjocorească istoria românilor, sub pretextul raţionalismului, oricât s-ar strădui să o deformeze după cum vrea muşchiul lor, cu argumente „ştiinţifice” şi oricât s-ar înverşuna să o şteargă din manuale , nu reuşesc. Şi atunci dau vina tot pe noi, etichetându-ne drept tâmpiţi că nu pricepem „binele” pe care ni-l vor cu orice preţ. Iată ce ştiu marii duhovnici ai neamului românesc, iar micii istorici de teapa asta, nu: „ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de pedeapsă.” ( Aviz amatorilor! ) Cuvintele aparţin părintelui Arsenie Boca, autentice, scrise chiar de el în „Cărarea Impărăţiei” şi nu au nici o legătură cu verbiajul comercial care i se atribuie de către televiziunile noastre năstruşnice. Cât despre istoria românilor, ea este păstrată în două tainiţe : memoria neamului şi memoria lui Dumnezeu. E de ajuns să priveşti o brăţară dacică sau coiful de aur de la Coţofăneşti ca să ştii cine ţi-au fost străbunii, nicidecum nişte ciobani sălbăticiţi , cum vor unii „istorici” să credem.
Urmează în calendar trei zile pline de tainic destin în Dumnezeu al neamului românesc: plecarea la Domnul a părintelui Arsenie, Sfântul Andrei şi Ziua Naţională a României.
Părintele Arsenie Boca a fost trimis românilor din iconomie dumnezeiască la un moment de mare răscruce în istoria neamului, când la orizont se adunau nori negri de furtună: cedarea Ardealului, războiul şi ciuma roşie de la răsărit. Ce jertfă grea de sânge ! Şi chiar atunci a venit şi omul lui Dumnezeu, să-i ţină neamului nădejdea întreagă şi inima în piept.
Cu mai două mii de ani în urmă, tot din iconomie dumnezeiască un alt trimis al Său aduce străbunilor noştri Evanghelia lui Hristos: Sfântul apostol Andrei. Şi în timp ce pe piatra credinţei fratelui său, Sfântul apostol Petru, Dumnezeu alesese să-şi întemeieze biserica, Andrei avea să facă înţeles creştinismul în adâncimile sale unui neam pe care s-a altoit perfect şi care avea să dea roade cereşti în istoria sa: cuviincioşie, frăţietate, smerenie, bunătate, nobleţe …
Iar acestui popor Dumnezeu i-a scris in inimă un ideal: marea sa Unire în hotarele Ţării. Trimisul Său a fost primul domnitor român care a cutezat să se înalţe până la idealul Unirii, Mihai Viteazul, pe care nici paloş, nici lance nu l-au putut atinge până ce nu a înfăptuit proiecţia acestui destin, pentru a cărui împlinire golgota românilor a durat încă 3oo de ani.
Pe 1.Decembrie 1918 străbunii ne-au dăruit România întreagă! Ei bine, fraţi români, ce-am făcut cu ea ?