„Fost-am student sibian, dracu stie în ce an…” Așa începe Imnul Studenților din Sibiu, un cântec al lui Jean Oprișor, compus alături de doi colegi, în perioada studenției. Versurile denotă, spune el, experiențele studenților din acea perioadă. „Studenții din anu-ntâi, stau acolo pe-unde-i pui. (bis) / Studenții din anu doi, stau călare pe butoi. (bis) / Primii patru ani îs grei, pân-ajungi în anu trei. (bis) / Studenții din anul trei, cu ochii-s după femei…”.

Plecând de la acest cântec și de la cartea lui Ion Talpoș (n. red. fostul coleg de la Facultatea de Inginerie, a lui Jean Oprișor), omonimă piesei cântate de „menestrelul sibian”, am făcut o „incursiune” în traiul studenților din acea perioadă, comunistă.

„În cămin legătura (dintre studenți) este mult mai trainică și de suflet”

Mă întâlnesc cu cei doi creatori, unul de muzică, celălalt de texte și imagini și mă așez cu cei doi veterani la masă, ei foști studenți, eu încă pe băncile facultății. Pe chipul lor se văd anii, dar în ochii lor strălucește nemurirea, adică amintirile trăite de aceștia. Deoarece amintirile, mai ales puse în file sau pe note muzicale, nu se pierd și continuă să dăinuiască.

Zic că discuția ar trebui să plece de la „habitatul natural” al studentului: căminul studențesc. Cine a fost cazat la cămin cunoaște că este o altfel de lume acolo, una care te călește și îți deschide noi orizonturi, dacă știi să profiți de ea.

Ion Talpoș îmi povestește cum era atmosfera din perioada când căminele nu erau „invadate” de tehnologie: „În cămine era o veselie continuă. Mi-aduc aminte când cântam la chitară în timp ce colegii mei ridicau greutăți. Aveam în cameră de toate și făceam de toate. Adică și învățam, dar ne și distram. În cămin ne țineam și zilele onomastice, nu prea obișnuiam să mergem la restaurant. Era o viață frumoasă, pentru că socializam tot timpul și în felul acesta ne împărtășeam reciproc multe idei”.

„În cămin legătura (dintre studenți) este mult mai trainică și de suflet. Nu ești cu tata, cu mama, cu nimeni. Eu am fost un an de zile la Cluj la Cămin, era o atmosferă extraordinară”, intervine Jean Oprișor. „Primeam pachete de acasă. Desfăceam pachetul, făceam masă rotundă și într-o jumătate de oră nu mai era nimic. («Ca în armată», spune fostul său coleg). Nu era individualism, eram o familie, eram un grup”, spune Ion Talpoș.

O pereche de pantofi de împrumut

„Camaraderie” este cuvântul care definește relația dintre colegii de cămin. „Ne ajutam foarte mult între noi. Mulți dintre noi eram mai amărâți, iar când mergeai la câte o întâlnire, cu vreo fată, nu puteai să o faci oricum. Spre exemplu, un coleg trebuia să meargă la o întâlnire, cu actuala lui soție, dacă îmi aduc bine aminte, și i-a trebuit niște pantofi mai frumoși. A împrumutat niște pantofi de la cineva, dar l-au strâns acei pantofi într-un hal, încât i-a rămas în minte și acum. Dar nu doar haine ne împrumutam, împărțeam totul. Ne ajutam foarte mult în ceea ce reprezintă ustensile, la proiectele ce le aveam de făcut…”, povestește Ion Talpoș.

„Mai reușeam să adormim vigilența portarilor”

Dar cum se mai întâmplă în viața studențească, se mai încălcau și reguli. „În cămine era o anumită rigoare, nu prea aveai voie ca extern să intri în cămin. Dar dacă te străduiai, găseai soluții. Mai reușeam să adormim vigilența portarilor”, mărturisește Ion Talpoș. „Mai ales dacă le dai o sticlă de ceva…”, râde Jean Oprișor. „Oficial! Neoficial, ca întotdeauna şi oriunde altundeva, se descurca fiecare cum putea! Am mai avut mare noroc și cu familiile de studenţi cazate la parterul căminului studenţesc. Ne motivam intrarea ocazională cu câte o domnişoară în cămin, punând-o pe seama (eventualelor) vizite făcute acelor familii! A fost şi aceasta şmecherie care a funcţionat!”, amintește Ion Talpoș.

„Aveam şi beneficii din munca făcută la cantină”

Cantina studenţească, menționează Ion Talpoș, era amplasată doar la câţiva paşi de căminele studenţeşti de pe bulevardul Victoriei din Sibiu: „Nu era o cantină foarte mare, dar era curată, foarte bine aprovizionată şi mâncărurile oferite studenţilor erau foarte gustoase şi consistente. Făceam de serviciu la cantină, cu rândul. Dădeam o mână de ajutor la pregătirea legumelor folosite la preparatul mâncării gătite. (…) Aveam şi beneficii din munca făcută la cantină. Mai ciuguleam câte ceva mai bun de acolo, mai ales că de gătit, se gătea un pic altfel pentru studenţii sportivi din cămin. Adică, ei serveau la masa de prânz grătare şi pulpe de pui, noi serveam bucăţelele rămase de la pregătirea mesei lor! Mă rog, ceva de genul acesta.

Aveam noroc că ciorbele făcute la cazan erau foarte consistente şi gustoase şi vreo două găleţi de apă adăugate în plus, peste cantitatea calculată de bucătarii cantinei, ne asigurau tuturor suplimentele pe care nu ezitam să le cerem atunci când era cazul. Şi le primeam, de fiecare dată! Dar… mai erau şi situaţiile alea, de excepţie. Rămâneam, uneori, fără banii de cartelă. Se mai întâmpla şi acest lucru! Şi trebuia, în asemenea situaţii, să găsim soluţii să supravieţuim. De bază era varianta cu mâncarea adusă de la mama de acasă. Mai o slană, mai o ceapă, mai un gem de prune sau o dulceaţă… Dar, nu puteam rezista o lună întreagă doar cu răcituri de acel gen, aşa că… spiritul inventiv al studenţilor şi-a făcut imediat simţită prezenţa printre noi…”.

„Scheme” studențești

Masa la cantină se servea pe baza unor cartele tipărite, la fiecare masă servită fiindu-ne detaşat de pe cartelă un mic bon de masă. „De fapt, un pătrăţel mic conţinând data zilei şi tipul mesei servite: mic dejun, prânz sau cină. Când un coleg de cameră sau de cămin nu putea ajunge într-o zi la masă, era simplu să împrumutăm cartela acestuia, chiar dacă ele erau nominale. Doamnele de la cantină  mai treceau cu vederea lucrul acesta.

Dar când mai aveam câte un musafir care trebuia hrănit sau nu găseam o cartelă nefolosită pe la vreun coleg, «fabricam» bonuri de masă, pur şi simplu! Adică… le falsificam, folosindu-ne de cartele de masă mai vechi, din care decupam cu multă migală şi atenţie cifre cu care mai apoi compuneam data zilei pentru care ne confecţionam un bon de masă, valabil. Profitam, de bună seamă, de faptul că în graba cu care ne deplasam prin faţa liniei de autoservire a cantinei, doamnele de acolo sau studenţii de serviciu aflaţi în punctul în care se decupa bonul de masă de pe cartelă, nu aveau la dispoziţie timpul necesar pentru a da mare atenţie bonurilor primite. Aşa că… obţinând un felul doi în plus, ca mâncare de bază şi cu o ciorbă luată de pe linia de autoservire, ca supliment, problema mesei era, practic, rezolvată. Asta nu a fost, desigur, chiar o practică curentă printre căminişti! Dar am făcut-o, fiecare dintre noi, măcar de câteva ori în toată studenţia noastră!”, continuă Ion Talpoș.

Munca patriotică

Pe lângă munca la cămine și cea la cantină, studenții trebuiau să suporte și așa-numita ,,muncă patriotică”. „Munca la Canal a fost un fel de recompensă dată studenților cu note bune la învățătură, pentru că viața acolo era ceva mai libertină față de alte șantiere sau întreprinderi.  La întoarcere cei plecați aveau niște note aranjate nu știu la ce materii”, îmi spune Jean Oprișor. „Am fost contemporani cu cei care în anii 80, la Mârşa, în faţa planşetelor de desen sau în secţiile de producţie, au fost nevoiţi să caute soluţii tehnice pentru a transpune în practică idei primite ca directivă, de undeva, «de sus»! Idei uneori de-a dreptul hilare! Cu toate acestea, nu pot să nu le aduc acum un omagiu acelor truditori, ştiind că mulţi dintre colegii mei de facultate, primind după absolvire repartiţii la Mârşa, au fost ei înşişi nevoiţi să-şi aducă contribuţia la materializarea în practică a multora dintre acele idei”, mărturisește Ion Talpoș.

Un cântec pentru o notă de trecere

Am mai auzit „legenda” imnului studențesc sibian, dar sunt curios să o aud de la cel care l-a compus și îl cântă neobosit pe la ce evenimente este chemat.

„Fost-am student sibian” se naște datorită, am putea spune, unui profesor de-al lui Jean Oprișor, Lupaș, care preda matematici speciale. Vorbim de anul doi (1977-1978), când tânărul student de atunci a rămas repetent, împreună cu alţi 12 colegi de-ai săi. Cei care și-au pus amprenta în versurile imnului au fost: Ghiţă Cioară, Ilie Vasile şi, desigur, Jean Oprişor. Acesta a fost interpretat apoi la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Târgu Mureş din 21-26 martie 1978, devenind şlagăr.

 „Lupaș venise cu mine și mi-a spus: «Dacă mergi la festival și faci un cântec, ca să-l cânte toată lumea, în complexul studențesc, te trec la cursul meu». Așa am mers la festival și am făcut «fost-am student sibian», cu Ghiță Cioară, cu mai mulți… A ieșit treaba de nota 10. Toți îl cântau și îl interpretau: «Fost-am student sibian, ieșean, brașovean, timișorean, bucureștean», sună bine oricum. Așa am trecut și eu la matematici speciale, cu 7”, povestește Jean Oprișor.

„Nu… nu, Jeane, n-ai dreptate, e plin de unguri și de sași”

O întâmplare memorabilă a lui Jean Oprișor de la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Târgu Mureş sună așa: „Eu, împreună cu prietenii mei cu care cântam, Sergiu Ciparu, Constantin Bordeanu și Radu Rus, Doamne odihnște-l, că s-a prăpădit, am făcut un taraf și am reprezentat Sibiul la muzică populară, ușoară și la folk. Mi-a aduc aminte, am debutat cu imnul lui Iancu Jianu: «Strigă, Bărnuț din Sibiu, că Ardealul nu-i pustiu». Și o fază extraordinară sună așa: pe masa de sunet, era toboșarul, care nu avea participație la cântec și era puțin amețit. În timp ce cântam, acesta îmi spune, de răsună în toată sala: «Nu… nu, Jeane, n-ai dreptate, e plin de unguri și de sași». Toți din public au început să mă aplaude.”

„Băi, cine ești, băi? Băi frumosule, băi, sibianule, băi, ardeleanule, băi, românule, cine ești?”

„Iar la muzică folk, cu Radu Rus, am cântat: «Leliță cu ochii verzi, ieși afară de mă vezi». O dulcegărie de melodie, cu care a prins și m-a ajutat să ajung în faza finală, și cu una și cu alta, ce a fost la Pitești. Acolo l-am cunoscut pe Dumitru Fărcaș, care era în juriu. În final am cântat o doină culeasă de mine: «Du-te dor în munți cu flori», iar Dumitru Fărcaș a venit la mine plângând și mi-a spus, cu glasul său răgușit: «Băi, cine ești, băi? Băi, frumosule, băi, sibianule, băi, ardeleanule, băi, românule, cine ești? Uite, plâng. Îmi dai voie să-ți cânt doina aceasta instrumentată, să o imprim?». Cum să nu i-o dau, nici nu știam cum să mă adresez lui. Era somitate, chiar cucerise discul de platină în urmă cu un an. De atunci am devenit prieteni de nedespărțit”, își continuă sibianul povestea.

După ani și ani…

Despre isprăvile și problemele studențești se mai pot scrie cărți întregi. Vă invit să parcurgeți cartea lui Ion Talpoș „Fost-am student siabian”. Iar, cât despre studenții de atunci, deși mulți dintre aceștia au urmat o facultate doar ca să scape de o armată mai lungă, o parte însemnată au ajuns „oameni” și au rămas prieteni cu ai lor camarazi. „Toți am rămas prieteni după terminarea facultății. Ne-am întâlnit și continuăm să ne vedem regulat”, concluzionează Jean Oprișor.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI