La Sibiel, într-un peisaj desprins parcă dintr-o operă a lui Geo Bogza, cu crestele munților desenate pe fundalul verde intens al grădinii, la masa de lucru inserată printre copaci, l-am găsit pe părintele academician Mircea Păcurariu lucrând la cea mai recentă carte – „Cărturari sibieni de altădată”, volum ce va fi lansat în această toamnă.  Despre momentele cheie din viața domniei sale, dar și despre valorile primite de la părinți și transmise mai departe, celor două fete, precum și impresii despre evenimente din actualitate a vorbit într-un interviu acordat pentru cititorii Sibiu 100%.
 
Sunteți mai mult teolog sau mai mult istoric?
Și teolog și istoric, pentru că am urmat studii de teologie si pentru că sunt preot, mă consider teolog, dar pentru că aproape toate cercetările mele se axează pe probleme de istorie, mă socotesc și istoric.
Întâmplarea face ca după ce ați fost admis la Facultatea de Istorie din Cluj, la numai un an să fiți dat afară, pe motiv de „origine nesănătoasă”, tatăl dumneavoastră fiind preot. Considerați că acesta a fost amănuntul biografic care a făcut diferența în devenirea ulterioară?
Am fost înscris la Facultatea de Istorie, am reușit primul în anul I, dar, în vara anului1952, fostul decan al facultății, Pavel Apostol, de origine iudeo-maghiară, a decis să fie exmatriculați mai mulți studenți. Și printre cei care au fost exmatriculați m-am numărat și eu, dar hotărârea de exmatriculare mi s-a comunicat numai la începerea noului an universitar. Abia când m-am dus la Cluj am fost chemat și mi s-a dat adresa oficială. Și atunci am plecat la Sibiu, unde se dădea examenul de admitere numai toamna. Și pe baza cunoștințelor pe care le aveam din liceu, pentru că făcusem religia până în 1948, am reușit tot primul la examenul de admitere. Așa am rămas pentru totdeauna în domeniul teologiei.
Iar cariera dumneavoastră teologică a început în Moldova. Cum ați ajuns acolo?
Un moment cheie a fost la terminarea cursurilor de doctorat, în 1959.  Nu știam cum voi reuși să găsesc un serviciu corespunzător…Și la recomandarea a doi profesori am fost numit de mitropolitul Iustin Moisescu, viitorul patriarh, bibliotecar la episcopia Romanului, iar după două luni și jumătate am fost numit profesor la seminarul teologic din Mânăstirea Neamț, unde m-am simțit foarte bine.
Dar totuși v-ați întors la Sibiu…
Da, s-a vacantat un post de asistent, în mai 1961 și atunci consiliul profesoral m-a propus pe mine. Dar a trebuit să aștept 7 luni, până la 1 decembrie 1961, pentru că în această perioadă s-au făcut ample cercetări, verificări, pe la mânăstire, pe la București, în satul natal, pentru că securitatea s-a interesat de mine, de tatăl meu, au urmat niște anonime, niște denunțuri, ale unor prieteni între ghilimele, mai ales la adresa tatălui meu, dar s-a ajuns la concluzia că nu sunt motive pentru a nu fi numit.
V-ați simțit persecutat în timpul regimului comunist?
N-aș putea spune că am fost persecutat, cum au fost alții, dar totuși am fost urmărit. Și acest lucru îl știu din dosarul de la securitate, pe care l-am obținut.
Ce v-a marcat din conținutul acestui dosar ?
Lucruri interesante, cu note informative date de niște oameni pe care i-am crezut corecți și erau informatori. Unele erau adevărate, dar altele erau minciuni în proporție de 90%, pe baza cărora aș fi putut fi înlăturat din învățământ, dacă s-ar fi dovedit ceva din ele. N-aș putea spune că am avut prea mult de suferit.
Întreaga dumneavoastră operă este dedicată istoriei bisericești. Ce înseamnă istoria în viața bisericii?
M-am axat pe probleme de istoria bisericii pentru că am fost atras de cercetarea istorică. Încă de când eram în liceu voiam să dau la Facultatea de Istorie. Dacă n-am reușit la Cluj, am reușit iată să fac studii de istorie bisericească la Sibiu și apoi la București, pe tot parcursul carierei mele.
Numai cele 3 volume de Istoria Bisericii Ortodoxe – marea sinteză numără 1900 de pagini. Cum ați reușit să vă impuneți această disciplină de scriere/documentare pentru a o realiza într-o perioadă relativ scurtă?
Potrivit regulamentului instituțiilor teologice de învățământ din perioada respectivă, fiecare profesor era obligat să întocmească în decurs de 3 ani un manual pentru disciplina sa. Și atunci, m-am temut să nu mi se reproșeze că nu am un curs propriu. De aceea, în timpul acela am lucrat zi și noapte aș spune la redactarea acelui curs, cam un volum pe an. Mai întâi munca brută, după care a urmat munca de cizelare pentru tipar.
Cum ați reușit să împletiți munca de cercetare cu meseria de profesor, de preot?
Am avut un mare noroc cu soția mea, Mioara, care m-a înțeles și care nu m-a trimis la cumpărături (râde), m-a lăsat să scriu ori de câte ori a fost nevoie, când mi se cerea câte un articol sau un studiu și am fost, pe de altă parte, eu însumi, pasionat de cercetare.
 
Au fost momente când ați fost tentat să renunțați la această muncă?
Nu, niciodată, de ce să renunț, altceva ce-aș putea face? ( râde )
 
Ce v-a motivat să mergeți mai departe?
Sunt ambițios din fire și am vrut să las ceva în urma mea.
 
Care considerați că sunt câteva elemente care contribuie la împlinirea unui om?
În cazul meu pot spune că am avut pe de-o parte sprijinul soției, iar pe de altă parte, puterea de muncă cu care m-a înzestrat Dumnezeu, astfel încât am putut să înving toate greutățile.
 
Așadar, o familie înțelegătoare și o muncă făcută cu pasiune. Cine a avut cea mai mare influență în devenirea dumneavoastră ca om și în plan profesional?
Am fost îndrumat încă din liceu de foarte buni profesori – profesorul de istorie care mi-a atras atenția spre trecutul omenirii, Ilarion Avram, un bucovinean, iar în facultatea de Teologie din Sibiu am avut de asemenea profesori foarte buni, o generație extraordinară, dar m-am atașat mai mult de profesorul și  rectorul Sofron Vlad, care era pe atunci titularul catedrei de Istoria Bisericii Române și de profesorul Grigorie Marcu, care era un apreciat redactor al Revistei Teologice și într-o mare măsură mitropolitul Nicolae Mladin, care m-a îndemnat să scriu articole pentru Telegraful Român și m-a încurajat.
 
Ce puteți spune despre copilăria dvs?
Am copilărit în satul Ruși, jud Hunedoara, unde tatăl meu era preot, am avut o singură soră, care a devenit avocat, dar , din păcate, a murit la 45 de ani. Era o atmosferă tradițională, mai mult verile le petreceam în satul natal, în familie, pentru că de la 7 ani am plecat de-acasă, am fost elev la o școală în Orăștie, liceul l-am fpcut la Deva. Mama s-a consacrat familiei, gospodăriei…
 
Care sunt principalele valori pe care le-ați primit și le-ați transmis și celor două fiice ale dumneavoastră?
Am învățat să fiu un om al muncii și al corectitudinii. Am muncit în permanență și am încercat să fiu și corect cu mine însumi, cu familia și cu cei din jurul meu. Am două fete – una este lector la Facultatea de Litere a ULBS, cealaltă este cercetător la un institut al Academiei Române de pe lângă Universitatea Babeș Baliay, în  domeniul fizicii, amândouă au doctorate, una în filologie, cealaltă în fizică. Sunt foarte mândru de ele. Am și doi nepoți, unul de la fiecare din ele. Sunt foarte conștiincioase, foarte corecte…
 
Ce părere aveți despre societatea actuală. Quo vadis?
Pot spune că de la 1 septembrie1939, când am intrat pentru prima oară în școala primară din Orăștie și s-a declanșat al doilea război mondial am tot așteptat să fie mai bine. Am tot așteptat să se încheie războiul, să se încheie perioada de după război, în sfârșit, să se încheie și perioada comunistă, care ne-a adus atâtea suferințe. După 1989 am sperat în mai bine, dar din păcate asistăm la ceea ce se petrece azi din nefericire în România, putea fi mai bine măcar în ultimii 25 de ani.
 
Ce v-ați fi dorit cel mai mult să se schimbe după comunism?
Mi-aș fi dorit să fie niște oameni capabili la conducerea țării, în primul rând. Și atunci cred că totul ar merge bine.
 
Viitorul președinte al României ce v-ați dori să reușească ?
Mi-aș dori să schimbe mentalitatea românilor care nu sunt obișnuiți cu munca, să nu mai plece în străinătate, să le ofere locuri de muncă, să dea o nouă orientare învățământului cercetării șțtiințifice, să fie sprijiniți și intelectualii, în speță, medicii și profesorii.
 
Ce părerea aveți despre candidatura lui Klaus Iohannis la președinție?
Mi-ar plăcea să reușească. Ar fi nevoie și la conducerea țării de un astfel de om.
 
Ce părere aveți de dezastrul de la bac?
Sunt vinovați și elevii care nu învață, și profesorii, și părinții care nu-i supraveghează îndeajuns.
 
La un moment dat ați afirmat că există prea multe facultăți de Teologie. De ce ați considerat că se impune această restrângere?
În primul rând eu am propus și am scris că sunt prea multe Facultăți de Teologie și printr-un memoriu adresat la Patriarhie, pe când eram decan, am cerut să fie redus numărul acestora la 5 sau 6 , pentru fiecare centru mitropolitan câte una. Atunci s-ar putea face o selecție mai bună a profesorilor, după care  și a studenților, încât am fi avut mult mai bine pregătiți viitorii preoți. Astăzi din păcate avem prea mulți absolvenți de teologie și nu mai avem parohii vacante. Mulți dintre aceștia pleacă în străinătate și se pierd acolo. Ce poate face un teolog peste hotare, doar dacă prinde o parohie românească acolo…
 
Ce abilități considerați că sunt esențiale pentru viitorii preoți?
 
Să aibă ei înșiși o pregătire corespunzătoare, o viață duhovnicească superioară și să locuiască în parohie. Foarte mulți fac naveta, ceea ce nu e admisibil, trebuie să fie în mijlocul credincioșilor de la țară. Tatăl meu a fost preot 37 de ani, dar n-a părăsit o zi parohia că nu se știa ce se întâmplă, un botez, o înmormântare, iar credincioșii aveau nevoie de preot. Deci e nevoie de o implicare mai serioasă a preotului în viața comunității pe care o păstorește. Ar trebui mai multe măsuri disciplinare, centrele eparhiale să fie mai atente la comportamentul preoților, trebuie ca ierarhul să cunoască fiecare preot, să îi cheme și să aibă grijă ca biserica să nu aibă de suferit.
 
Cărți preferate?
 
În ultimii ani am citit mereu pe Andrei Makino, un scriitor sovietic care a migrat apoi în Franța și care are foarte bune romane, mai ales privind perioada sovietică. Soția mea este pasionată de scrierile doamenei Ileana Vulpescu, care sunt foarte interesante și foarte bune, am citit și eu.
 
Ce se întâmplă cu familia în zilele noastre, rata divorțurilor este mare?
Se căsătoresc prea repede, fără să se cunoască mai bine, fără să ceară acordul părinților de multe ori și atunci e normal să se ajungă la divorțuri.
 
L-ați cunoscut pe părintele Arsenie Boca?
Pe Arsenie Boca l-am văzut prima dată la 14 septembrie 1949, când s-a făcut prima liturghie ortodoxă într-o mânăstire unită, la mânăstirea Prislop. Eram la liceu și am plecat cu părinții peste deal. L-am întâlnit și am vorbit prima dată cu dânsul la București când lucra la atelierele Patriarhiei și i-am spus cine sunt și mi-a spus  Nu trebuia să-mi spui cine ești că știu, pentru că semeni cu tatăl tău. Fuseseră colegi la Teologie. După aceea, când am scris despre istoria Mânăstirii Prislop am cerut informații de la fosta stareță, Zamfira Constantinescu –, care era retrasa la Sianaia, acolo era și parintele Arsenie cu un grup de foste călugărițe. Se plângea și el de necazurile pe care le avea cu autoritățile de atunci, era anul 1986, iar dupa aceea nu ne-am mai întâlnit.
 
Cum l-ați perceput, avea o latură mistică?
Nu, l-am văzut ca pe un preot obișnuit, dar cu un dar al duhovniciei mai aparte decât alți preoți – dar s-a creat o adevărată legendă în jurul său, la mormânt sunt șiruri nesfârșite de credincioși care doresc măcar să atingă crucea, îl socotesc un protector al familiilor lor. Va mai trece, cred eu, un timp până când Sfântul Sinod va lua o decizie pentru canonizare, n-au trecut decât 25 de ani de la moartea sa, dar trebuie ca autoritatea bisericească să aibă timp să se convingă că respectivul merită să fie trecut în rândul sfinților.
 
Ce se află în spatele unui titlu de academician? Ce nu văd ceilalți?
N-am sperat niciodată că voi ajunge în Academia Română, mai ales ăîn perioada comunistă, când nu era niciun preot acolo. Dar după aceea am fost recomandat de părintele Dumitru Stăniloaie, de mitropolitul Antonie Plămădeală și s-a ajuns la numirea sa. Se vede că au contat paginile scrise.