„Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”. ( Lucian Blaga – Trei feţe)

Prima mea amintire din copilărie are în centru o aniversare, momentul în care mama îmi pregătea un tort… de biscuiţi, iar eu şi verişorii mei pictam foi în şir cu degetele înmuiate în acuarele.

Amintirile sunt fragmentate, unele dintre ele sunt doar un şir de întămplări apărute în memorie ca nişte diapozitive, fără a exista între ele neapărat un liant temporal. Ceea ce domină însă în amintirile copilăriei mele ţine însă de o anumită stare de entuziasm şi confort lăuntric. Peste toate domneşte liniştea, bucuria şi o inocenţă dezarmantă.

Trecerea anilor a adus alte emoţii, alte bucurii… însă refugiul în vârsta copilăriei a rămas parcă locul în care mă conectez cel mai bine cu sufletul meu, cu valorile care ţin cu adevărat de fiinţa mea. 

Acum, ca părinte, sunt tentată să plusez în creşterea copiilor mei pe educaţie, performanţă, creştere corectă şi sănătoasă din punct de vedere fizic şi mental. Pentru asta, uneori sunt dispusă să sacrific multe dintre momentele lor de bucurie, tocmai pentru a-i determina să facă ceea ce canoanele vremii spun că este corect.

Dacă stau însă să mă gândesc, din copilăria mea, pe amprenta sufletească valoroasă, nu am păstrat în memoria amintirilor dragi niciun fel de mâncare sănătoasă, niciuna din poeziile de zeci de strofe pe care mă învăţa bunicul meu, căruia în sat i se spunea „Goga”, tocmai pentru că el însuşi era capabil să recite versuri în şir ale lui Coşbuc, Goga sau Bolintineanu şi, evident, nimic din problemele şi exerciţiile din culegerile de matematică pe care trebuia să le rezolv în vacanţe. Nu neg că toate acestea au fost importante şi, în mod cert, au avut un rol capital în devenirea mea.

N-o să uit însă niciodată cum verile făceam „campionate de sărit coarda” pe caldarâm, cum jucam pe hârtie „X şi 0”, „avioane”, „ţomapant”, cum săream „elasticul” în curtea şcolii, cum la Revelionul din ‘86 am făcut o horă în curtea bunicilor din partea mamei sau fascinaţia cu care la 8 ani adunam scoici pe plaja de la Mamaia. 

Pentru că dincolo de educaţie, învăţat, hrană, adăpost, este important să le oferim copiilor noştri emoţie şi veselie. Peste ani, în momentele cheie, ei îşi vor trage seva pentru a merge mai departe din astfel de amintiri. Le vor da putere, îi vor face să simtă că aparţin unei familii, îi vor defini ca identitate unică şi le vor oferi valoare şi încredere în ei înşişi.

Să le permitem copiilor noştri, înainte de toate, să îşi trăiască fericiţi copilăria!

În copilăria mea trăită la apogeul ceaușismului am avut coşmaruri aproape de neînţeles astăzi. Când nu lua curentul ne uitam „de ruși”. O mândrețe de 9 elemenţi de aluminiu cățărată pe bloc ce ne-o aducea în apartamentul congelat pe tanti Liudmila şi accentul său moldovenesc. Îmbolnăviți de glastnost, sovieticii îmi furnizau în paradisul congelat al societății multilateral dezvoltate filme din America imperialistă. E o ironie că în anul 1986 am intrat în contact cu corupta cultură americană prin intermediul Uniunii Sovietice. Total Recall dublat în rusă sau Legenda călărațului fără cap, un western banal, dar generator de coșmaruri de pionier.

Însă de obicei, cel mai iubit fiu al poporului, ne gonea afară la joacă seara tăindu-ne curentul electric. Nu aveam internet şi ne jucam cu tunuri de carbid, rupeam sute de caiete pe altarul tirului cu ţevi PVC, țopăiam șotroane și pasam „Nemțoaica. 

Vă amintiţi de lasagna cu potcoave? Dar de vițelul la valiză. Cum puteam mânca carne în socialism când în galantare fluiera vântul? 

Declari vaca stearpă deși o mulgi, nu scoți niciodată vițelul la păscut și când decizi procesul de îngrășare încheiat, alegi o noapte înnorată pentru a-l beli pe rumegător în râpă. Departe de CAP, de secretarul de partid și pofticioșii de servici. 

Cum transporţi două sute de kilograme de carne către pivnița proprie și rudele fudule de la oraș? În valiza de voiaj, cu trenul. Supravieţuirea ceaușistă impunea metode noi de transport al cărnii macre.

Dacă mă gândesc la români urbanizaţi de industrializare, ținuti în întuneric şi frig crâncen, parcă înțeleg de ce capitalismul şi libertatea de expresie nasc mai puţin entuziasm astăzi decât sfârcul scăpat din sutienul unei vedete tabloide.

Fără a avea o renaștere artistică, fără un sistem feudal real în evul mediu, cu o religie mulată pe tradițiile din neolitic, cu mituri fondatoare ca Miorița și Meșterul Manole, civilizația occidentală e aparent incombatibilă la noi.

„Modernitatea” noastră este un simulacru, un machiaj executat în pripă. Neavând o reformă Meiji, fără cuceriri în Far East și fără măcar un amărât de imperialism balcanic, bâjbâim alături de curve și cocalari și ne exacerbăm naționalismul de secol 19 sub tonele de drapel al stegozaurilor. 

Poate de aceea suntem niște călăreți fără cap, cu dosul în comunism și cu aspirații nerealiste proiectate în patria Unchiului Sam.