Fiecare veteran de război, care mai supravieţuieşte printre noi, îşi are povestea lui. Printre acei puţini supravieţuitori se află şi nonagenarul Valer Dordea, plutonier adjutant în rezervă, membru al ANVR ,, Traian Moşoiu” din Sibiu. Ca toţi ceilalţi camarazi pe front, are povestea lui, poveste care însumează 2.326 de zile din care 1.521 de zile prizonier de război (11 mai 1944 – 8 august 1948) în lagărul 6 de lângă minele din Dombas-Ucraina. El se află printre cei care au supravieţuit miraculos vieţii de lagăr, caracterizată de malnutriţie, epuizare fizică, regim inuman impus de NKVD. Despre toate acestea nu s-a scris nici un rând până în prezent, Valer Dordea oferind povestea sa în exclusivitate pentru Sibiu 100%.

Valer Dordea locuieşte în Sibiu, pe o stradă liniştită, într-o casa primitoare, plină de flori. Când l-am vizitat era dimineaţă. L-am găsit în micuţul parc cu flori amenajat cu propriile-i mâini, parc în care-şi petrece mare parte din zi, semn că cea mai mare plăcere a vieţii care i-a mai rămas este să-şi petreacă timpul ambianţa florilor multicolore din cochetul parc.
în acea dimineaţă l-am însoţit pe firul amintirilor sale de război -poveste care te uimeşte prin precizia şi ineditul evenimentelor – iar fiorii acesteia îţi cuprind întreaga fiinţă. Curgerea amintirilor este fermecătoare, amintirile sunt depănate într-un limbaj decupat parcă din duhul marelui scriitor humuleştean Ion Creangă. Firul călăuzitor al jurnalului amintirilor îl constituie împătimita sa dragoste de viaţă, de locurile natale, de neam si glia străbună.
,,A fost grea armata, dar războiul a fost şi mai greu. Ne aflam în orice clipă între viaţă şi moarte, dar idealul pentru care am trecut Prutul, merita jertfa supremă din partea noastră. însă viaţa în lagărul de prizonieri a fost un calvar care nu are comparaţie: muncă forţată peste putere, umilinţă din partea militarilor NKVD-işti din administraţia lagărului, subnutriţie, asistenţa medicală precară, fără protecţie, eram aflaţi mereu în umbra morţii mai rău decât ocnaşii. La acest calvar se adăuga dorul de casă, de cei dragi. Foamea era boala de care sufereau toţi prizonierii din lagărele sovietice. în lagăr mi-am pierdut mult din tinereţea mea şi mi-am afectat sănătatea pentru tot restul vieţii. Am înţeles că iadul e pe pământ, nu este doar o închipuire a omului” – cu aceste zguduitoare mărturisiri şi-a început Valer Dordea depănarea firului amintirilor de pe front şi din lagăr.
Atunci am înţeles că ezitările sale de a-şi mai reaminti de acele zile chinuite din lagărul de prizonieri, alături de alţi zeci de mii de alţi români, pentru mulţi din aceştia visul de aşi mai revedea ţara şi familia s-a născut mort odată cu ei, aruncaţi în gropile comune existente preajma lagărelor.

Să ne întoarcem în timp şi să decupăm din bibliografia veteranului Valer Dordea acele momente care au marcat cel mai profund toată viaţa. Povestea lui începe de la izvorul vieţii din locul natal, unde şi-a petrecut copilăria, acolo unde a deprins dragostea de slovă, a învăţat să-şi iubească neamul şi ţara, frumosul sat dintre dealuri şi păduri Haşag-Sibiu, sat de oameni harnici, de păstori şi plugari, sat care a dat culturii române nume mari precum Aron Cotruş, Traian Belaşcu -preot vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului şi a Mitropoliei Ardealului, pe Dordea Ioan,- primul învăţător de limbă română la şcoala din sat, al cărui strănepot este.
Eroul nostru a văzut lumina zilei la 17 decembrie 1921 într-o familie cu 6 copii, fiu al lui Valer şi Paraschiva Dordea, -familie de plugari şi păstori cu rădăcini adânci în comunitatea satului Haşag care nu doar pe linie paternă, dar şi pe linie maternă, foştii lor bunici şi străbunici au fost dascăli, preoţi şi în administrarea satului, familie care a dat o educaţie aleasă în spiritul muncii, adevărului şi credinţei in Dumnezeu.
A urmat 5 clase primare la şcoala din Haşag, apoi cursurile şcolii profesionale din Sibiu de pe strada Avram Iancu, unde a deprins meseria de croitor. La terminarea celor cinci clase a fost ucenic la firma de croitorie „Băcilă”, avându-l ca maistru croitor pe Mărginean Nicolae, de la care a deprins tainele meseriei.
La 22 februarie 1942 -la vârsta de 21 de ani- a fost încorporat la Cercul Teritorial Sibiu şi repartizat la Regimentul 90 Infanterie din Sibiu, fiind încadrat la batalionul de specialităţi Armament Greu-branduri calibru 81,4 mm, condus de maiorul Isaia D. din Tilişca. Batalionul era încartiruit în cazarma de lângă Piaţa Cibin, unde acum s-a construit fabrica de pielărie „13 Decembrie”. Comandanţi la pluton şi companie i-au fost plt. Adj. Cazaciuc respectiv cpt. Marinescu. Abilităţile practice le-a deprins ca servant la bradul de 81,4mm, fiind purtătorul plăcii de bază, instrucţia făcându-se pe terenul de instrucţie dispus între râul Cibin şi cartierul Poplaca de acum. Tragerile cu muniţie de război se făceau în poligonul de pe Dealul Guşteriţei. La terminarea perioadei de instrucţie -1 ianuarie 1943- a primit gradul de caporal şi a fost încadrat instructor la recruţi, însă doar după câteva săptămâni toţi camarazii din companie au plecat pe front pentru a completa efectivele Regimentului 90 Infanterie, regiment afla în zona luptelor de la Stalingrad.

în luna ianuarie 1944 împreună cu toţi instructorii din compania de armament greu a fost mutat la Regimentul 3 Vânători de Munte din Braşov, la partea sedentară a acestuia. De aici au fost transportaţi cu avioanele pe frontul din Crimeea unde se afla partea operativă a Regimentului 3 Vânători de Munte. în luna februarie a aceluiaşi an a primit botezul focului în luptele din zona marelui oraş Sevastopol din peninsula Crimeea. Ziua de 11 mai 1944 a rămas pentru Valer Dordea cea mai neqagră zi din viaţa lui -ziua în care a căzut prizonier- şi care marchează începutul lungului drum a lagărelor sovietice din care va fi eliberat la 3 august 1948, după aproape 6 ani de prizonierat.
„După mai multe zile de lupte crâncene, zile fără hrană, ulterior fără muniţie, am fost capturaţi şi dezarmaţi de trupele sovietice. 30.00 de ostaşi români şi germani au fost scoşi din încercuire şi transportaţi la Constanţa” -dar din păcate din această încercuire eroul nostru nu a fost printre cei care au avut acest noroc.
„Ne-au dezarmat, ne-au luat toate obiectele personale, mie mi-a luat şi ceasul de la mâna, absolut tot ce am avut asupra noastră. Ne-am încolonat în două coloane distincte -una de români şi una de germani- şi ne-au dus la un lagăr de muncă în apropiere de localitatea Barclava. Aici, după 3 zile am fost duşi în faţa unei comisii a lagărului, ne-au obligat să ne dezbrăcăm complet, ne-au verificat starea de rezistenţă pentru a ne repartiza la diverse munci. De aici ne-am încolonat şi am mărşăluit o zi şi o noapte -uzi până la piele – şi am ajuns în lagărul de prizonieri nr. 6 la minele de cărbuni Dombas. Aici ne-au echipat cu pufoici, iar pe mâneca stângă a acestora era cusut un ecuson din pânză albă pe care erau imprimate literele VB – în traducere prizonier de război. Tot atunci ne-a pus la fiecare la gât o tăbliţă de tinichea pe care era înscris numărul matricol- la mie era 80. Cât am stat în lagăr nu am dat jos niciodată acest „talisman”. După 3 ani am fost transferaţi în lagărul nr. 15 unde eram 400 de prizonieri români. Privind viaţa din lagăr., ne-a fost extrem de greu să ne adaptăm de la regimul de soldat la regimul de lagăr lipsit de orice libertate, mereu în umbra morţii, străjuiţi de santinele însoţite de câini dresaţi gata oricând să te sfâşie la cea mai mică împotrivire sau la orice asmuţire a celor care ne păzeau. Am fost cazaţi în barăci
împrejmuite cu 7 rânduri de sârmă. Eram organizaţi pe subunităţi şi echipe de lucru, conduse de către mineri civili sovietici, aceştia având sarcina să ne supravegheze la munca din subteran pe parcursul celor 8 ore de muncă. Acolo serveam şi masa de prânz iar activitatea se desfăşura neîntrerupt inclusiv sâmbăta şi duminica şi în zilele de sărbătoare de paşti şi de crăciun. în cele 1521 de zile de lagăr ne-a fost dată carne de vită, cumpărată din banii noştri, bani pe care i-a primit ca sume simbolice pentru munca prestată la sfârşitul perioadei de detenţie. Meniul era format din ciorbă de varză murată, sfeclă şi rareori ciorbă de fasole, iar raţia de pâine era de 500g. pe zi. Dimineaţa primeam o cană de aşa zisă cacao neîndulcită din furaje. în toata perioada nu pot să spun că am avut o singură masă de la care m-am sculat sătul. Foamea era boala de care sufeream toţi prizonierii de război. Când se desprimăvăra, ne duceau în pădurile de lângă mină pentru a culege urzici, acestea devenind meniul nostru de bază în acea perioadă. O zi de lagăr începea la ora 6 dimineaţa şi se sfârşea la ora 21 când se dădea stingerea. Cât am fost în lagăr nu aveam voie ca noi prizonierii să dialogăm între noi, iar legătura cu cei de acasă am făcut-o printr-o carte poştală expediată la Haşag, carte poştală la care mi-a răspuns biata mamă. Cât am lucrat în subteran am fost martorul la 2 explozii în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi prizonieri români. Dizenteria era la ordinea zilei, boală de care am suferit şi eu. Pe lângă această boală am avut şi hepatită, contractată tot din lagăr. Lângă lagăr într-o livadă de pomi a fost săpată o groapă comună unde erau aruncate cadavrele celor care mureau. înainte de aşi da sfârşitul muribunzii erau duşi în comă lângă groapă, unde se sfârşeau precum ciumaţii duşi în Lazaret în vremuri de mult apuse la Sibiu. Când m-am îmbolnăvit a doua oară de dizenterie nici eu nu am scăpat, am fost dus la marginea gropii comune în stare de coma. Un camarad din Miercurea Sibiului-pe nume Roşca Dumitru a venit lângă mine plângând, aducând cu el câteva fire de usturoi verde pe care mi le-a dopat pe gât şi mi-a spus Hai Valer înghite-le că ai să te faci bine- şi m-am făcut! A treia oară m-am îmbolnăvit de hepatită şi am fost dus la infirmeria lagărului, unde şef era cpt. Dr. Vlăduţ, tot prizonier de război, om de loc din Mediaş. Datorită grijii deosebite acordate am fost vindecat. Acesta când a aflat cine sunt şi de unde sunt m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe preotul Dordea Ioan din Haşag. I-am răspuns că este unchiul meu. După prizonierat l-am mai revăzut pe acest om minunat de câteva ori. în ziua de 7 august 1948 am fost anunţaţi că vom fi puşi în libertate şi transferaţi în România. Ziua mult aşteptată a fost pentru noi ziua imediat următoare, zi în care nu ne-au mai dat deşteptarea, prin surprindere am fost anunţaţi că vom părăsi lagărul chiar atunci! Ne-am încolonat şi tot sub pază am fost duşi într-o staţie de cale ferată unde ne aştepta o garnitură de tren cu vagoane închise de transport animale. înainte de a ne îmbarca ni s-a atras atenţia că nu avem, voie să coborâm în staţiile de oprire sau să ieşim la uşa vagoanelor să privim peroanele. Am ajuns la Focşani după câteva zile şi nopţi, le-am pierdut şirul din cauza emoţiilor care le-am trăit în acel momente. La Focşani era o comisie mixtă de ofiţeri români şi sovietici. Aceasta se ocupa cu preluarea prizonierilor veniţi din URSS. Acolo am fost încartiruiţi într-o cazarmă, am fost echipaţi cu uniforme militare româneşti, am fost hrăniţi în mod substanţial, apoi într-o dimineaţă, organizaţi pe plutoane şi companii, ne-am încolonat şi ne-au pus să defilăm cu drapelul României în faţa formaţiei, ne-au pus să cântăm marşuri ostăşeşti. Ceremonialul ne-a trezit la realitate că din foştii prizonieri de război am redevenit ceea ce am fost-ostaşi liberi ai armatei României -căreia îi depusesem jurământ. După ceremonial, echipaţi în haine militare, ne-au dat câte 100 de lei bani de buzunar, foi de călătorie pe CFR şi am plecat spre casă. Când am ajuns acasă la Haşag, eram ultimul militar din sat care se întorcea la familie, ai mei nu le venea să le creadă ochilor că sunt eu Valer, întors în familie în vatra satului. în acelaşi an 1948 -după câteva luni de refacere- m-am căsătorit, m-am angajat la fabrica de confecţii Steaua Roşie din Sibiu, de aici m-am transferat la Cooperativa Timpuri noi pe post de confecţioner croitor, de unde în 1991 m-am pensionat. Viaţa din lagărul de prizonieri stalinist m-a traumatizat, dar m-am refăcut alături familie şi cei dragi, un rol important avându-l pentru mine colectivele unde am muncit. Regret cît voi trăi faptul că ne-am jertfit şi am suferit pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord- brazdă străbună românească, aflată şi în prezent alipită altor state.”

După ce mi-a depănat trista poveste a vieţii sale de prizonierat, ne-am despărţit totuşi cu zâmbetul pe buze, lăsându-l pe eroul acestei poveşti triste dar extrem de adevărate, în liniştea florilor din grădiniţa care-i alină traumele şi îi mai alină durerile suferinţei.

A consemnat
Col . (rez.) Victor Neghină

interviu cu Dr. Constantin Ittu, şeful Bibliotecii Brukenthal

Am venit la dvs. cu un mesaj din partea membrilor Cenaclului Literar-Artistic „George Topârceanu” al Cercului Militar Sibiu, prin care vă adresează rugămintea să prezentaţi, atât cât se poate, aspecte din activitatea dvs. de şef al Bibliotecii Brukenthal şi, în acest context, să le prezentaţi şi valorile fondului de carte existent în bibliotecă. Vă mai precizez că cenacliştii de la George Topârceanu au un mare interes pentru cunoaşterea şi a managerilor instituţiilor culturale din Sibiu.

întrebare: Cine sunteţi, domnule Constantin Ittu?
Răspuns: Sunt un sibian care din anii copilăriei a vizitat Muzeul Brukenthal şi din vremea studenţiei a citit la Biblioteca Brukenthal. „La vremea potrivită” – cu alte cuvinte, după terminarea liceului „Octavian Goga” – am dat curs pasiunii pentru istorie, devenind student în domeniul care mă fascina, luându-mi Licenţa în istorie-engleză. Peste ani şi ani, la vârsta cărunteţii am studiat Teologia la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, finalizându-mi studiile cu o Licenţă privind teologia politică din vremea cruciadelor clasice. După un Masterat la Universitatea Central Europeană (CEU) din Budapesta, a urmat Doctoratul la Cluj-Napoca, iar subiectul tezei de doctorat a fost „Heraldica vie şi rolul ei social (secolele XII-XVI)”.
După cum spuneam, am intrat pe poarta Muzeului Brukenthal încă din vremea copilăriei, dar din 1975 am intrat fără bilet, cu alte cuvinte am devenit muzeograf al prestigioasei instituţii de cultură din urbea noastră. Astăzi sunt cercetător ştiinţific principal II (pentru cei mai puţin familiarizaţi cu structura noastră, un statut echivalent cu cel de conferenţiar universitar) şi şeful Bibliotecii Brukenthal.
Ştiu, doriţi să-mi puneţi două întrebări: cum am ajuns aici şi dacă mi-a fost greu? încep cu a doua; dacă te pasionează ceva nu simţi greutatea, simţi tensiunea pasiunii şi apoi totul curge de la sine. Cum am ajuns aici? Simplu, am combinat munca de zi cu zi din lumea muzeului cu un set de burse în străinătate, le-am cântărit, le-am „cumpănit” – cum se zice în Mărginimea Sibiului, de unde se trag bunicii mei – le-am făcut să rodească sub formă de studii, comunicări ştiinţifice la simpozioane din ţară şi străinătate, le-am pus în cărţile mele şi… iată-mă ajuns aici.
Da, presupun că ştiu ce doriţi să mă întrebaţi: ce burse şi unde? Nu-mi permit să pun răbdarea cititorilor la încercare, motiv pentru care o să sumarizez: o bursă la Heidelberg, mai precis la Biblioteca Universităţii de acolo, câte două la Viena şi Oxford, în fine încă una la Salzburg Seminar, în octombrie 2004, având ca temă „Bibliotecile în secolul XXI” iar ca scop, pregătirea managerilor de biblioteci pentru provocările celui de-al treilea mileniu. Da, ne-au pregătit să cunoaştem tainele managementului cultural şi secretele unui director de bibliotecă de succes! Desigur, mă încântă faptul că am fost selectat, dar, oarecum, nu a fost o surpriză pentru că atunci aveam deja patru cărţi publicate. Acum, când conversăm, am şapte – ultimele două fiind „’Revolutio alphabetaria’ în Biblioteca Brukenthal” şi „Tainele Bibliotecii Brukenthal”, ambele apărute în 2007 – in timp ce pe a opta am finalizat-o zilele astea.
I: S-a vorbit mult şi se vorbeşte în continuare despre Testamentul lăsat posterităţii de baronul Samuel von Brukenthal. Ce ne puteţi spune despre respectivul act, fireşte, cu referire la biblioteca sa?
R: Ne facem o datorie de onoare din a preciza că Biblioteca Brukenthal a fost menţionată ca primă şi favorită colecţie de către fondatorului Muzeului, Samuel Baron von Brukenthal, după cum aflăm din Testamentul său: întrucât biblioteca, tablourile, gravurile, naturalia, mineralele şi colecţia de numismatică se vor afla sub incidenţa dispoziţiilor speciale […] dispun expres ca în momentul în care va fi constituit şi depus capitalul de 36.000 florini renani, iar din dobânzi se va putea plăti un bibliotecar şi personal de îngrijire, accesul la bibliotecă, pinacotecă, la colecţiile de minerale şi numismatică să fie posibil la casa mea din Sibiu, destinată păstrării acestora, în anumite zile şi la anumite ore (Testament, „punctul 3″).
I: Dar despre viaţa Baronului Samuel von Brukenthal şi patrimoniul lăsat moştenire, ce ne puteţi relata?
R: Baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803) a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în veacul al XVIII-lea, în secolul Iluminismului. Probabil că fondatorul Muzeului şi Bibliotecii Brukenthal- ca Jorge Luis Borges mai târziu – şi-a imaginat Paradisul sub forma unei Biblioteci. Şi acesta într-un secol al XVIII-lea, al Luminilor, caracterizat prin relativul abandon al speculaţiilor mistice în favoarea studiului ştiinţific. Stăpân pe propriul destin, o dată înlăturate piedicile prejudecăţii şi ale condiţionărilor inerente propriei sale firi, omul – fiinţă raţională – a creat artele, ştiinţele, activitatea producătoare de bogăţii, într-un cuvânt civilizaţia. Este maleabil şi perfectibil, istoria oamenilor fiind cea a progresului. Perfectibilitatea omului – în coordonatele: cum pot fi oamenii făcuţi mai fericiţi şi mai folositori -, duce la o politică voluntaristă, în care fiinţa umană trebuie stăpânită din copilărie, în scopul de a o pregăti în rolul ei de om, dezvoltându-i înclinaţiile printr-o educaţie adecvată.
în vechiul burg sibian, în care parcelarea loturilor – a celor de casă – se încheiase încă din 1475, baronul Samuel von Brukenthal, un om al epocii Luminilor prin excelenţă, şi-a propus să aleagă un spaţiu al propriului palat, spaţiu care să nu fie măsurat ca suprafaţă, ci cântărit ca bogăţie spirituală – Biblioteca. în mjilocul zidurilor aride ori îndărătul acestora, el a „sădit” o grădină a spiritului, una a Cărţii. O grădină a spiritului în care înţelepciunea – ea însăşi – este o taină şi ni se arată asemenea unui trandafir căreia trebuie să ştii să-i ocoleşti spinii ca să poţi culege nerănit petalele (Sf. Vasile cel Mare).
Maniera în care un om al Luminilor şi-a constituit biblioteca – iar baronul Samuel von Brukenthal nu face excepţie – este concordantă cu spiritul epocii, o epocă de răscruce. Desigur, teoretic vorbind, o bibliotecă iluministă presupune una adecvată epocii, concordantă cu spiritul acesteia. Cu alte cuvinte, literatura teologică pierde teren în faţa filosofiei şi a ştiinţelor, călătoriile mistice, în propriu sine, spre străfundurile propriului suflet sunt înlocuite cu autentice jurnale de călătorii. De primă importanţă au devenit operele gânditorilor contemporani, filosofi, enciclopedişti, oameni de litere, motiv pentru care cărţile acestora nu numai că erau achiziţionate cu asiduitate – nu doar spre a ocupa spaţii pe rafturile bibliotecilor particulare, ci şi pentru a fi atât citite, cât şi comentate în saloane – dar erau şi bine întreţinute, executându-se pentru ele coperţi speciale, din piele fină, cu monograma, adesea chiar cu exlibrisul (heraldic ori nu) al posesorului.
Nici cărţile veacurilor anterioare nu au fost uitate, motiv pentru care, în general vorbind, o bibliotecă din epoca Luminilor are, în colecţiile sale, manuscrise (desigur, vechi), incunabule (cu alte cuvinte, primele tipărituri, cele corespunzătoare secolului al XV-lea), cărţi ale autorilor antici etc., nu doar opere contemporanilor săi, spirite de prim ordin al curentului respectiv.

I: Cum s-a implicat Biblioteca Brukenthal în proiecte de cercetare ştiinţifică?
R: Două ar fi proiectele asupra cărora doresc să zăbovim. Unul s-a numit Baronul von Brukenthal – homo Europaeus, iar cel de-al doilea a fost „dedicat” , da
că pot să spun aşa, Breviarului Brukenthal. Primul proiect s-a derulat pe primăvară şi, fiind „bogat”, l-am dus la îndeplinire împreună cu colegii şi colegele de la Galeria de Artă Brukenthal. Desigur, s-a concretizat pe mai multe planul culturale, eu amintest aci doar expoziţia care a marcat evenimentul.
Al doilea proiect a vizat o carte-manuscris din secolul al XVI-lea, cunoscută fie drept Carte a Orelor – un fel de ceaslov al lumii Romano-Catolice – fie drept Breviar. în ea, un credincios al secolelor anterioare găseşte deopotrivă rugăciunile trebuincioase şi rânduiala lor în formă prescurtată, abreviată, de acolo breviar.
I: Ce aţi găsit frumos, plăcut şi util în Biblioteca Brukenthal?
R: Mă credeţi că mi-e greu să vă răspund la întrebare? Să încerc să găsesc o povestioară care ar da oarecum un răspuns în locul meu. Se spune că la un moment dat o contesă a invitat un profesor la castelul ei să-i facă rânduială în biblioteca personală. De notat că acea bibliotecă nu cuprindea numai cărţi, ci, după moda vremii, şi o serie de documente de familie, acte personale ale conţilor şi conteselor care au format arborele genealogic al respectivei ilustre familii.
Tot atunci, contesa a primit vizita neaşteptată, neanunţată a unor cunoştinţe, în majoritate tineri cam fără scop în viaţă. într-una din zile, unul dintre ei, cu sau fără caş la gură, îl întreabă dispreţuitor pe profesorul de istorie: „ce faceţi acolo, în aripa aceea mohorâtă a castelului, domnule profesor „. La care acesta îi răspunde cu o voce calmă. „port conversaţii cu strămoşii doamnei contese, stimate domn”.
Asta fac şi eu de mai bine de trei decenii; port conversaţii cu strămoşii noştri, fie ai dumneavoastră, ai mei, ai cititorilor care parcurg rândurile astea ori ai baronului Samuel von Brukenthal – fondatorul.

Domnule dr. Ittu, în numele membrilor cenaclului şi al colegiului de redacţie al revistei „Rapsodia”, al periodicului „Multicultural” şi al anuarului „Piramida sufletului”, vă mulţumesc pentru această prezentare de excepţie a Bibliotecii Brukenthal. Vă dorim mult succes în această activitate laborioasă şi vă aşteptăm la o întâlnire cu membrii cenaclului literar de la Cercul Militar Sibiu.

A consemnat col.(r.) V. Neghină