Castorul este un animal ocrotit în România, conform OUG 57/2007. Îl putem vedea pe râuri, cum își construiește barajele, doborând copaci cu dinții lui caracteristici. Această specie a dispărut la un moment dat din țara noastră. Ultima atestare documentară a prezenței castorului o avem din anul 1824.
Factorii cei mai semnificativi ai dispariției acestuia, din punct de vedere antropic, au fost: vânătoarea, degradarea habitatelor sau pierderea acestora și o serie de factori biologici: disproporții între sexe sau apariția unor boli care s-au transformat în epidemii.
Repopularea castorilor
Începând cu anul 1998 cercetătoarea dr. Georgeta Ionescu și echipa sa, de la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice Stațiunea Brașov, și-au stabilit zonele cu condițiile optime pentru repopularea acestor mamifere. Această intervenție a durat până în anul 2003 și au fost eliberate 182 de exemplare de castor în bazinele hidrografice ale Oltului, Mureșului și Ialomiței.
În această perioadă au fost eliberate 91 de exemplare pe râul Olt, 56 pe Mureș și 35 de castori pe Ialomița. În județul nostru se pare că aceste animale s-au simțit „ca la ele acasă”, având o dezvoltare accelerată.
Organizația pentru Protecție a Mediului Sibiu a anunțat că între anii 2005 – 2006 și 2009 – 2010 s-a înregistrat o creștere a populației de castor cu 512,56 %. Dar, din păcate, din cauza înmulții accelerate a acestei specii, au început să apară nemulțumiri din partea oamenilor, castorii provocând daune în culturile acestora și rozând copacii de pe malurile apelor.
Chiar la începutul acestui an o salcie matură a fost doborâtă de către castori pe malul râului Cibin, iar mai multe au fost roase. Acest lucru arată că mamiferul își face tot mai mult simțită prezența în apropierea Municipiului Sibiu. O soluție la aceste deranjamente ar fi montarea unor plase de metal la baza copacilor, acest lucru fiind implementat deja de către autorități.
Numărul estimativ al castorilor din județ
În prezent, conform unui studiu făcut de un ONG (2021), în județul Sibiu se estimează că ar fi pe afluenții râului Olt în sectorul Hoghiz – Avrig pe sectorul Mândra (județul Brașov) – Arpaș (judetul Sibiu) – 90 castori, pe sectorul Arpaș (județul Sibiu) – Turnu Roșu (județul Sibiu)- 86 castori, pe sectorul Turnu Roșu (județul Sibiu) – Câineni (județul Vâlcea) – 28 castori.
Iar în cadrul proiectului derulat de APM Sibiu, „Managementul conservativ al siturilor de importanță comunitară ROSCI0382 Râul Târnava Mare între Copșa și Mihalț, ROSCI0431 Pajiștile dintre Şeica Mare și Veseud și ROSCI0312 Castanii comestibili de la Buia” a fost determinat un număr estimativ de 96 exemplare pe sectorul aflat între Copșa Mică (județul Sibiu) şi Blaj (județul Alba).
Caracteristicile castorului
Castorul eurasiatic este cel mai mare mamifer rozător semiacvatic din Eurasia, multiplele adaptări anatomice permițându-i exploatarea cu succes a mediului acvatic. Greutatea unui exemplar de castor eurasiatic variază între 11 și 30 kg, cu o medie de 18 kg, iar lungimea corpului variază între 70-100 cm, lungimea cozii între 25-50 cm și lățimea între 7-20 cm. Coada este folosită la înot, la menținerea echilibrului în timpul deplasării pe uscat și pentru semnalul de alarmă. Este locul de depozitare a grăsimii pentru iarnă și organul schimbului de căldură.
Forma cozii este caracteristică, fiind asemănătoare unui cioc de rață turtit și acoperită cu solzi. Capul, ușor alungit, se continuă cu gâtul scurt și musculos. Urechile, mici, amplasate în partea superioară a capului, se închid în timpul scufundării. La fel, nările se închid în timpul înotului sub apă. Auzul și mirosul sunt bine dezvoltate. Vederea este slabă, totuși, castorul este capabil să distingă culorile.
Blana castorului de pe râu
Blana, formată din două tipuri de păr, ajută la izolarea termică. Părul mărunt al blănii este moale, extrem de dens și poate atinge 2-3 cm lungime. În schimb, părul protector este gros și lung, ajungând până la 5-6 cm lungime. Culoarea părului protector variază de la negru la cenușiu, în timp ce părul mărunt este brun – roșcat. La scufundare, un strat de bule de aer este reținut în blană, îmbunătăţind izolarea termică a corpului. Pentru impermeabilizarea blănii, este folosită secreția grasă a glandelor perianale. Castorii năpârlesc o singură dată pe an, în timpul verii .
Castorii, în familie
Castorii eurasiatici trăiesc în familii, care sunt alcătuite dintr-o pereche de adulți, nou-născuți, și juvenili de unu sau doi ani. Sunt animale teritoriale. Teritoriul unei familii de castor în general cuprinde un adăpost principal și mai multe secundare, unu sau mai multe baraje, poteci, canale, zonă de hrănire și câteva dealuri mici construite din iarbă și noroi așa zis „movile de miros”. „Movilele de miros” sunt marcate cu castoreum (secreție odorantă a castorului, adesea folosită în farmacie și cosmetică) astfel indicând hotarele teritoriului. În marcarea teritoriului sunt implicați și juvenili (tineri).
Adăposturile castorilor
În funcție de caracteristicile cursului de apă și de conformația malurilor, castorii construiesc două tipuri de adăpost: adăposturi săpate în mal și adăposturi construite deasupra solului. Cel mai des întâlnite adăposturi sunt săpate în mal, fiind specifice sectoarelor de râu cu maluri înalte.
În cazul construirii adăposturilor permanente, săpatul începe de sub nivelul apei, tunelul fiind săpat ascendent, până deasupra nivelului apei. Ulterior, castorul excavează alte spatii în zidul tunelului, astfel rezultând spații relativ sferice destinate adăpostului, odihnei, fătatului și creșterii puilor, depozitării hranei și hrănirii în timpul iernii.
Reproducerea castorilor
Castorul este monogam, nu reprezintă dimorfism sexual (diferența dintre masculi și femele în cadrul aceleiași specii. Poate fi vorba despre dimensiune, forme speciale sau comportamente) și atinge maturitatea sexuală la vârsta de 21- 24 luni, dar într-o familie de castori exemplarele subordonate nu ating maturitatea sexuală maximă, sau nu sunt activi sexual în prezența unui exemplar dominant de același sex.
Reproducerea și migrarea castorilor depinde de densitate. Una din trăsăturile caracteristice ale unei populații cu densitate scăzută este că exemplare de un an se migrează și se reproduc. Împerecherea are loc în apă, între sfârșitul lunii decembrie și martie, dar maximumul atinge în ianuarie și femela este receptivă numai 12 ore la fiecare ciclu. Gestația durează 105-107 zile. Femela dominantă din fiecare familie fată 2 până la 5 pui pe an.
Crearea adăposturilor temporare
În perioada de primăvară, când nivelul apelor este variabil, în apropierea vizuinilor active castorii sapă în mal adăposturi temporare cu adâncimi de până la un metru, căptușite cu iarbă uscată, situate mult deasupra nivelului obișnuit al apei. Crearea adăposturilor temporare este legat de perioada când castorii au pui mici, având rolul de a-i proteja de prădători atunci când nivelul apei crește și inundă vizuina principală.
După retragerea apei, castorii se întorc în adăpostul propriu-zis. În zonele cu relief plan, unde diferența de nivel dintre luciul apei și înălțimea malurilor este mică, fiind insuficientă pentru săparea adăposturilor, castorul realizează adăposturi din fragmente de ramuri de diferite dimensiuni pe care le așază deasupra solului, pe maluri sau pe insule naturale. Adăposturile sunt căptușite în interior cu pământ și cu fragmente vegetale. Locuințele sunt renovate în fiecare toamnă, castorii folosindu-se în acest scop de straturi alternante de ramuri, coajă, mlădițe și mâl, precum și de resturile rezultate în urma hrănirii.
Potecile sunt utilizate pe perioade lungi (luni sau chiar ani de zile) același locuri de ieșire pe uscat. Acest lucru, coroborat cu conformația corpului și cu modul de deplasare al castorului pe uscat, determină eroziuni ale malurilor sub forma unor poteci, jgheaburi și canale specifice. Potecile diferă mult ca lungime și adâncime, în funcție de particularitățile malului (pantă, textura solului, gradul de înierbare). În majoritatea cazurilor, formarea și menținerea în timp a acestor căi de acces sunt strâns legate de prezența hranei și explorarea teritoriului în scopul hrănirii dar și de nevoia de a tăia fragmente de lemn necesare construirii și reparării adăposturilor sau barajelor.
Construirea barajelor contribuie la ridicarea nivelului de apă și astfel la protecția castorilor față de prădători, astfel putând să se scufunde și să înoate în sistemul de tuneluri subacvatice. Datorită acestor baraje nivelul apei din bazinul de lângă camera de hrănire rămâne constant iar animalele pot să-și strângă rezerve de iarnă lângă intrarea în tuneluri. Partea din amonte a barajului este alcătuită din materiale fine și pământ, partea din aval este alcătuită din conglomerate de bușteni și ramuri.
Alimentația castorilor
Castorul eurasiatic populează lacurile și apele curgătoare; este strict erbivor, mănâncă un număr mare de specii lemnoase și erbacee. În Europa numărul de specii consumate depășește 300. Contribuția speciilor ierboase în alimentația castorului variază în funcție de sezon și de regiunea ocupată. Castorul preferă speciile lemnoase moi și în special, plopul și salcia de dimensiuni mici (2- 20 cm în diametru).
De la sfârșitul verii, când dieta castorului este bazată pe coajă de arbori, castorul doboară arbori de dimensiune mari pe toată perioada de toamnă – iarnă. Ramurile și trunchiurile mai subțiri sunt secționate, pentru a fi transportate mai ușor (Tallósi, 2007). Coaja de pe ramurile și trunchiurile mai groase este uneori consumată pe loc, dar de multe ori aceste sortimente de lemn nu sunt folosite pentru hrănire. De obicei, castorul se hrănește în zone cu apă puțin adâncă sau la marginea acestora, astfel încât să poată aduce cu ușurință hrana în apă. O familie are zone de hrănire fixe, pe care indivizii le folosesc aparent aleator.
Sursa: Flaviu Tomuță, specialist în biodiversitate, în cadrul Agenției pentru Protecția Mediului Sibiu.
