„Întotdeauna am simțit că muzica trebuie să fie aproape de oameni, indiferent de unde s-ar afla”, spune Alexandru Tomescu, violonistul care a venit alături de chitaristul Dragoș Ilie au venit ceva vreme în urmă cu un concert la Sibiu. Ambii se află în plin „Turneu Internațional Stradivarius”.
Cu acesta prezintă Rapsodiile lui George Enescu și „Rhapsody In Blue” ale lui George Gershwin. „Lucrări care, bineînțeles, nu au fost scrise pentru vioară sau chitară”, mărturisește Dragoș Ilie.
Turneul care dorește să scoată muzica clasică din sala de spectacole
Prin „Turneul Internațional Stradivarius”, artiștii doresc apropierea și deschiderea față de publicul tradițional, dar și de cel mai tânăr și neexperimentat. „Întotdeauna am simțit că muzica trebuie să fie aproape de oameni, indiferent de unde s-ar afla. Cred că am reușit să am o contribuție la popularizarea muzicii clasice, și prin faptul că instrumentul la care cânt este vioara. Dacă eram pianist, spre exemplu, era mai complicat. Eu am ales un instrument destul de practic, poți cânta la vioară și pe o barcă în mijlocul lacului și în munții Himalaya și în stația de metrou, nu necesită recuzită, ca să spun așa”, mărturisește Alexandru Tomescu.
Artistul a avut multe inițiative prin care a dorit să le vorbească oamenilor despre muzica pe care o cântă încă de când era elev, dar a fost mustrat de profesori, spunându-i-se: „Nu, muzica se cântă, nu se vorbește”. „Aveau și partea lor de dreptate, în România, acum 20-25 de ani, lucrurile stăteau foarte diferit față de astăzi, învățământul era mult mai rigid.
Plus că erau foarte puține concerte de muzică clasică în timpul liber. Țin minte și acum reticența muzicienilor, pedagogilor, care atunci când era vorba să cânte afară, spuneau: «Ce, am ajuns să cântăm în stradă?». Apoi am studiat în America, în Elveția și în multe locuri, și am văzut că nu este o rușine, nu este o stigmă să cânți în stradă”, contemplă muzicianul.
„Pui la încercare forța muzicii”
Interpretul obișnuit cu confortul sălii de concert, cu ambianța scenei, liniștea, cu oamenii care stau pe scaun, iese din zona de confort atunci când cântă în alte locuri mai atipice muzicii clasice. „Cred că cel puțin, din când în când, trebuie să ieșim din zona de confort. În primul rând, pentru a vedea cât de adaptabili putem fi, și în al doilea, odată ieșiți din zona de confort, revenind pe scenă, cu totul altfel ajungi să o apreciezi. Cântând, spre exemplu, cum am fost la stația de metrou în Piața Victoriei, din București, practic am pus la încercare forța muzicii.
Eu sunt convins că muzica are o forță uriașă. O forță de a capta atenția oamenilor, de a atinge corzile lor sensibile și de a-i aduce împreună, indiferent de locul unde concertez. În acele circumstanțe atât de atipice am constatat acest lucru. Și cei mai receptivi au fost copiii. Părinții, adulții responsabili, se grăbeau fiecare la treburilor lor, în schimb cei mici sunt deschiși la neașteptat, sunt spontani.
La un spectacol, să spunem așa, atunci când cineva tușește sau mai rău, îi sună telefonul, se strică Feng Shui-ul instrumentistului, acesta se ridică și pleacă. Înțeleg furia artistului, ceea ce construim noi ca artiști pe scenă este de o fragilitate incredibilă. Sunt momente în care dacă a căzut pe scenă un ac, acesta are reverberația unei furtuni. Deci, repet, fragilitatea a ceea ce construim noi este uriașă. Dar să pedepsești tot publicul plecând de pe scenă din cauza unei singure persoane neatente, nu se cade”, e de părere Alexandru Tomescu.
Chitara este o orchestră în miniatură
Și pentru Dragoș Ilie „Turneul Internațional Stradivarius” este o ieșire din zona de confort. „Pentru mine a fost o mare provocare acest turneu. Chitara este un instrument clasic. Dacă vorbim despre chitara clasică, cu corzi de nailon, se cântă cu unghiile la ea, se ciupește, dar nu face parte dintr-o orchestră. În același timp, chitara este asociată cu muzica folk sau cu muzica de stradă, nu cu muzica clasică. Cum spunea și un mare muzician, chitara este o orchestră în miniatură, ai toate instrumentele în ea, dar într-o cantitate foarte foarte mică. Pe mine m-a fascinat mereu acest lucru. Iar atunci când maestrul Alexandru Tomescu mi-a propus să cânt cu el, mi-a venit ca o pasă!”, mărturisește Dragoș Ilie.
„Pentru mine este o provocare însăși să mă întorc acasă”
Provocarea a fost să găsesc un compartiment, un locușor pentru fiecare instrument din orchestră și să încerc să le filtrez, să le distilez în șase corzi. Pentru mine a fost o provocare însăși să mă întorc acasă, să mă reconectez cu publicul român, de care am fost departe în timpul studiilor mele în America. Dar au fost o serie de împrejurări foarte pozitive, aș spune, care au făcut întoarcerea mea acasă o realitate. O să încep prin a menționa bursa ,,Moștenitorii lumii muzicale”, prin care m-am și întors de fapt acasă, unde am înregistrat primul meu CD de debut. Acest lucru a facilitat întâlnirea mea cu maestrul Alexandru Tomescu”, mărturisește chitaristul.
„Publicul îl simți înainte de a intra pe scenă”
Publicul este un factor important în orice formă de altă. „Publicul îl simți înainte de a intra pe scenă, e vorba de acel freamăt al scenei, respirația sălii, este un fel de curent. Sunt săli în care am intrat pe scenă și entuziasmul, așteptarea publicului era atât de mare încât au aplaudat minute în șir înainte să cântăm măcar o piesă. Mă întorc la partenerul meu și îi spun râzând: «Gata, am plecat. Ne-am făcut treaba!».
Eu nu mi-am propus vreodată așa la modul explicit, să fac lucruri pentru a atrage tinerii, sau persoane de o anumită categorie de vârstă, ei au venit singuri, pentru că au fost interesați de tot ce se întâmplă acolo. Este o discuție foarte importantă. Sunt mulți artiști care gândesc: «Cum să facem să mulțumim publicul», dar aceasta este o premisă greșită. Ca artist, trebuie să încerci să oferi tot ce ai tu mai bun pe scenă, indiferent de publicul pe care îl ai în sală. Ceea ce oferi pe scenă este sufletul tău. Iar sufletul tău nu poate fi negociat, nu poate fi modificat în funcție de cum bate vântul.
Am predat trei ani de zile la facultate și am încercat să le transmit acest mesaj studenților mei. Aceștia mă întrebau: «Cum să facem să-i mulțumim pe toți?». Este cea mai greșită premisă de la care poți porni, deoarece, la un concurs, spre exemplu, cei 5-6 membri ai juriului au propriile lor priveliști și așa mai departe, iar dacă vrei să mulțumești pe toată lumea, iese ceva fără sare și fără piper. În clipa în care ai curajul să spui în fața publicului «acesta sunt eu, fie că vă place, fie că nu», abia atunci ai șansa de a prezenta ceva sincer. Iar acest lucru se simte.
Aveam studenți care veneau și cântau cât să nu supere pe cineva, nici prea-prea, nici foarte-foarte. În muzică dacă nu crezi cu adevărat ce cânți, atunci muzica pe care o transmiți este moartă. Oricât de fidel ai încerca să reproduci ce este în partitură, dacă nu pui sufletul tău acolo, dacă nu îndrăznești să te expui să-ți asumi anumite riscuri, atunci devii plicticos. Muzica trebuie cântată pe principiul totul sau nimic”, spune Alexandru Tomescu.
„Am suferit de virusul competițiilor”
„Eu am suferit de virusul competițiilor”, spune Dragoș Ilie. Mare parte din cariera sa a fost propulsată de competiții, care sunt un mediu în care poți să cunoști alți artiști, să te afirmi. „Mi-am dat seama că mi-a schimbat modul în care cântam. Pentru că începusem să mă concentrez la ce ar dori juriul să audă, exact cum a zis maestrul Tomescu. Și ajunsesem în punctul în care mă gândeam ce aș putea să fac să-i ofensez pe jurați cât mai puțin. Mergeam în Japonia și cântam într-un anumit mod în care credeam că le-ar plăcea japonezilor să asculte. Niciodată nu nimeream.
Anul trecut mi-am zis că vreau să renunț la competiții, deoarece vreau să mă regăsesc. Vreau să cânt muzica ce îmi place. De multe ori cântam la competiții muzică care credeam că ar fi potrivită, nu pentru că îmi plăcea neapărat. Mi-am zis că mi-am irosit destui ani din viață, acum vreau să fac lucruri care îmi plac. Și m-am trezit în fața unui zid gol: «Oare ce îmi place?» A trebuit să regândesc toată relația mea cu muzica și cu chitara și mi-am îndreptat atenția către o muzică pe care o iubesc foarte mult, dar care nu a fost scrisă pentru chitară: Muzica lui George Enescu, pe care eu îl ador atât de mult.
Vă spun ca unul care mănâncă muzică pe pâine, o respir, muzica lui George Enescu mă mișcă ca nimic altceva, are o forță extraordinară! Mi-a deschis ochii spre un alt repertoriu, pe care nu l-am accesat până acum și sper că îmi pot găsi vocea poate în această direcție”, mărturisește chitaristul.
„Muzica clasică întotdeauna a trăit în această stare de criză”
Popularizarea muzicii clasice prin Turneul Internațional Stradivarius nu este o muncă ușoară: „Muzica clasică întotdeauna a trăit într-o stare de criză, nu de ieri, nu de azi. Suntem obișnuiți. Au mai venit pandemii, însă muzica clasică a supraviețuit”, e de părerea Alexandru Tomescu.
„Într-o lume în care suntem bombardați de un algoritm care pare că nu se termină și conținutul pare că nu are sfârșit, de fapt acesta este foarte limitat, este aceeași informație schimbată puțin. Muzica clasică nu face acest lucru. Ca să poți să primești de la muzica clasică ceva, în primul rând trebuie să i te predai ei, este posesivă, când o asculți trebuie să fii acolo”, spune și Dragoș Ilie.
Credit foto: Pipernea Ilie
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
