În peisajul cultural românesc contemporan, asistăm la o mișcare tot mai vocală ce vizează reevaluarea și, în unele cazuri, eliminarea simbolurilor asociate unor figuri istorice controversate. Numele lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”, se află astăzi în centrul unei dezbateri aprinse care depășește granițele criticii literare, revărsându-se în spațiul public sub forma cererilor de redenumire a străzilor, a parcurilor și a instituțiilor eponime. Este o discuție necesară, dar care poartă în ea germenii unui mecanism de excludere pe care istoria recentă a Occidentului l-a experimentat deja cu rezultate îngrijorătoare.
Este, desigur, imperativ să discutăm, fără nicio perdea ideologică sau menajament retoric, toate acele „buline negre” care pătează biografia politică a lui Goga. Nu putem și nu trebuie să ignorăm derapajele sale ideologice: de la modul în care l-a lăudat cu o nonșalanță cutremurătoare pe Adolf Hitler în articolele sale de presă, în timp ce evreii din Basarabia erau deja supuși calvarului deportărilor în lagărele naziste, până la detaliul biografic șocant al dorinței sale de a fi înmormântat cu zvastica pe piept. Realitatea istorică, în cazul lui Goga, dar și al celorlalți susținători ai Germaniei naziste ori membri ai Gărzii de Fier, trebuie prezentată publicului în toată urâțenia ei grotescă, fără nicio urmă de edulcorare sau scuză conjuncturală.
Totuși, aici apare marea dilemă a postmodernității: cum separăm omul politic detestabil de creatorul de geniu? În ciuda umbrelor sale politice, trebuie să avem curajul intelectual de a respecta valoarea intrinsecă a textelor sale. Poezia lui Goga rămâne un pilon al literaturii române, o expresie a spiritului ardelean și a suferinței naționale care nu poate fi ștearsă cu radiera corectitudinii politice fără a lăsa un gol imens în patrimoniul nostru cultural.
Recent, scriitorul și universitarul Răzvan Voncu afirma următoarele în paginile publicației Realitatea evreiască (nr. 696-697, februarie 2026): „Ca profesor de literatură română la Universitatea din București, respectiv critic și istoric literar, predau și voi preda în continuare, scriu și voi scrie despre istoria literaturii române. Nu m-a împiedicat nimeni, niciodată să comentez poezia lui Goga sau rolul lui Iorga în literatura de la începutul secolului al XX-lea, nu m-a oprit nicio autoritate să comentez publicistica lui Slavici sau opera lui Alecsandri”. Deși nu ne îndoim nicio secundă de buna-credință a domnului Voncu și nici de libertatea academică de care se bucură la catedră, ceea ce distinsul critic de la România literară pare să nu întrevadă este efectul de domino subtil, dar implacabil și extrem de pernicios, al cancel culture-ului care, iată, a prins rădăcini și la noi.
Cererile de schimbare a numelor unor instituții sau străzi – inclusiv faimoasa stradă din Sibiu care poartă numele poetului – nu sunt acte izolate de „igienă istorică”. Ele reprezintă prima mutare dintr-un joc care duce, inevitabil, la eliminarea totală din memoria colectivă. Am vizionat deja acest „film” în alte spații geografice, și încă de două ori, cu o claritate deconcertantă. Prima dată l-am văzut în S.U.A., unde febra dărâmării statuilor a trecut rapid de la generali confederați la scriitori celebri precum Mark Twain sau Charles Dickens, sub pretexte care forțează sensibilitățile prezentului asupra trecutului.
Mai apoi, am asistat la același scenariu în Canada, unde, spre exemplu, William Shakespeare nu se mai predă în multe școli publice. Este un caz personal și dureros: fiica mea cea mică nu l-a mai studiat pe „Bardul de la Avon” nici în liceu, nici la University of Toronto. Motivul? Shakespeare a fost practic interzis din cauza manierei, considerate astăzi „antisemite”, în care este descris Shylock, cămătarul evreu din Neguțătorul din Veneția. Această lectură simplistă ignoră complexitatea umană a personajului și contextul epocii, preferând execuția culturală în locul analizei critice.
Mecanismul prin care se ajunge la interzicerea unui autor este întotdeauna același, indiferent de ideologia în numele căreia se cere „cancelarea” sa: se începe cu pași mărunți, aparent inofensivi. Mai întâi se schimbă numele unei școli sau al unei biblioteci. Apoi, se cere mutarea sau demolarea unei statui din centrul orașului într-un spațiu periferic sau într-un depozit. Ultimul act este întotdeauna interzicerea totală în programele școlare și universitare, sub pretextul protejării sensibilității publice. Acest demers nu cunoaște excepții; el funcționează ca o mașinărie care, odată pornită, nu se mai oprește până când subiectul nu este complet anihilat din spațiul public.
Ceea ce frapează, însă, cel mai mult în „cazul Goga” este indiferența complice a oamenilor de cultură și a intelectualilor publici. Cu câteva excepții notabile, marea masă a elitei noastre intelectuale asistă tăcută la acest proces de erodare a memoriei culturale. Există o teamă paralizantă de a nu fi etichetat drept „reacționar” sau „susținător al legionarismului” dacă îndrăznești să aperi prezența numelui lui Goga pe o plăcuță de stradă. Intelectualii publici, care ar trebui să fie gardienii nuanțelor și ai contextului istoric, par să fi ales calea celui mai mic efort: tăcerea.
A-l păstra pe Goga în spațiul public nu înseamnă a-i gira ideologia antisemită sau admirația pentru nazism. Înseamnă a recunoaște complexitatea tragică a condiției umane și a istoriei naționale. Un popor care își curăță obsesiv trecutul până când acesta devine o oglindă sterilă a valorilor sale prezente este un popor care își pierde capacitatea de a înțelege de unde vine și ce greșeli a comis.
Dacă cedăm astăzi în fața cererii de a redenumi o stradă din Sibiu, pe cine vom sacrifica mâine? Pe Sadoveanu, pentru colaboraționismul cu regimul comunist? Pe Eliade, pentru articolele din tinerețe? Lista poate continua la infinit, până când bibliotecile noastre vor deveni rafturi goale, păzite de niște ucronici comisari ai memoriei care doresc a ne plasa într-o utopică istorie alternativă. Este timpul ca intelectualitatea română să se trezească din letargie și să înțeleagă că apărarea lui Goga (ca scriitor) este, de fapt, apărarea libertății noastre de a ne citi și asuma propria istorie, cu toate paginile ei glorioase și, mai ales, cu toate cele înnegurate. Doar așa vom putea învăța să nu repetăm erorile pe care, cu voie sau fără de voie, le-am comis atunci când, vorba lui Goya, „somnul rațiunii” a creat hidrele care au necinstit-o pe Clio.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
