În urmă cu 1.700 de ani, potrivit tradiției creștine, o femeie ajunsă aproape la 80 de ani pornea într-una dintre cele mai importante călătorii religioase ale istoriei. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, a străbătut mii de kilometri până în Țara Sfântă pentru a identifica locurile vieții, morții și Învierii lui Iisus Hristos.

Numele ei avea să fie legat pentru totdeauna de aflarea Crucii de pe Golgota. Relicva a fost împărțită între Ierusalim și Constantinopol, capturată de perși, recuperată de împăratul Heraclius, purtată de cruciați în fruntea armatelor și pierdută la Hattin, în dezastrul care a lăsat Ierusalimul fără apărare. Crucea întreagă a dispărut, însă fragmente despre care se afirmă că provin din ea sunt venerate și astăzi de la Ierusalim și Roma până la Paris, Muntele Athos și nordul Spaniei.

Crucea a fost, la început, unul dintre cele mai umilitoare și cumplite instrumente de execuție ale lumii romane. Condamnații erau expuși în public, iar moartea lentă trebuia să-i îngrozească pe cei care priveau.

Trei secole mai târziu, același obiect devenise semnul oficial al unei religii care se răspândea în întregul Imperiu Roman. Împărații îl purtau pe însemnele lor, orașele ridicau biserici în cinstea lui, pelerinii îl căutau la Ierusalim, iar armatele porneau la luptă convinse că prezența unei bucăți din lemnul său le poate aduce victoria.

În centrul acestei transformări se află povestea Sfintei Împărătese Elena.

O împărăteasă de aproape 80 de ani pleacă spre Ierusalim

Elena s-a născut, cel mai probabil, în jurul anilor 248-249, într-un mediu modest. A devenit mama lui Constantin, viitorul împărat care avea să schimbe destinul creștinismului prin victoria de la Podul Milvius și prin politica de toleranță religioasă inaugurată în anul 313.

În anul 326, după ce Constantin devenise stăpânul întregului Imperiu Roman, Elena a plecat spre provinciile orientale și spre Țara Sfântă. Avea probabil 77 sau 78 de ani. Pentru acea epocă, era o călătorie extraordinară. Nu exista un zbor de câteva ore și nici un traseu lipsit de pericole. Împărăteasa trebuia să străbată mii de kilometri pe uscat și pe mare, să treacă prin numeroase provincii și să suporte luni de deplasare.

Eusebiu de Cezareea, contemporan al evenimentelor și autorul „Vieții lui Constantin”, scrie că Elena era „înaintată în vârstă”, dar a pornit cu o energie tinerească să vadă locurile sfinte și provinciile orientale. El amintește și bisericile ridicate de ea la Betleem și pe Muntele Măslinilor.

Elena nu a fost arheolog în sensul modern al cuvântului. Arheologia, ca disciplină științifică, avea să apară după mai bine de un mileniu. A fost însă inițiatoarea și protectoarea unei uriașe operațiuni de identificare a locurilor legate de viața lui Hristos. Într-un fel, a devenit un arheolog înaintea arheologiei: a căutat urmele unei istorii petrecute cu aproape 300 de ani înainte, a sprijinit săpături, a ascultat tradițiile comunităților locale și a finanțat construcția unor biserici deasupra locurilor considerate sfinte. Vârsta nu a oprit-o. Nici distanța. Nici dificultatea de a găsi, sub un oraș reconstruit de mai multe ori, locul exact al Golgotei și al mormântului lui Iisus.

Golgota fusese acoperită, iar deasupra se ridicase un templu păgân

Ierusalimul pe care l-a găsit Elena nu mai semăna cu orașul în care fusese răstignit Iisus.

După revoltele evreiești și distrugerile din primele două secole, împăratul Hadrian reconstruise orașul sub numele de Aelia Capitolina. Zona pe care creștinii o asociau Golgotei și mormântului lui Hristos fusese acoperită, iar deasupra ei se ridicase un sanctuar păgân. Din porunca lui Constantin, construcțiile au fost demolate, iar pământul a fost îndepărtat. A ieșit la lumină un mormânt săpat în stâncă, identificat de comunitatea creștină drept Mormântul Domnului. Pe acel loc avea să fie construit marele complex al Bisericii Sfântului Mormânt.

Tradiția spune că în apropiere au fost descoperite trei cruci, considerate a fi cele ale lui Iisus și ale celor doi tâlhari răstigniți alături de El. Problema era identificarea Crucii lui Hristos. Relatările apărute mai târziu diferă. Potrivit uneia dintre versiuni, o femeie grav bolnavă a fost atinsă, pe rând, cu cele trei cruci și s-a vindecat în momentul în care a fost apropiată de Crucea lui Iisus. O altă versiune vorbește despre readucerea la viață a unui mort. Alături de cruci ar fi fost găsite cuiele răstignirii și placa pe care fusese scrisă acuzația: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

Acesta este momentul pe care tradiția creștină îl plasează în anul 326 și de la care se împlinesc acum 1.700 de ani.

Ce știm istoric și ce provine din tradiție

O asemenea poveste trebuie relatată cu o distincție importantă.

Călătoria Elenei în Țara Sfântă este un fapt consemnat de Eusebiu, un autor contemporan. Lucrările de la Ierusalim, descoperirea mormântului săpat în stâncă și construirea complexului Sfântului Mormânt sunt, de asemenea, bine documentate. Eusebiu nu spune însă nimic despre găsirea Crucii și nu o asociază pe Elena cu această descoperire.

În jurul anului 350, episcopul Chiril al Ierusalimului vorbea deja despre lemnul Crucii și despre fragmentele răspândite în diferite părți ale lumii creștine. Nu o menționa însă pe Elena ca descoperitoare. Asocierea explicită dintre împărăteasă și aflarea Crucii apare spre sfârșitul secolului al IV-lea, la aproximativ 70 de ani după călătoria sa, și este dezvoltată apoi de autorii secolului următor. Cercetarea modernă acceptă posibilitatea descoperirii unor bucăți de lemn în timpul lucrărilor, dar nu poate demonstra că acestea proveneau de la Crucea lui Hristos sau că Elena a condus personal găsirea lor.

Din punct de vedere istoric, avem așadar o certitudine, o posibilitate și o tradiție.

Certitudinea este că Elena a călătorit la o vârstă înaintată în Țara Sfântă și a sprijinit transformarea locurilor asociate vieții lui Hristos în mari centre creștine.

Posibilitatea este ca în timpul săpăturilor de la Golgota să fi fost descoperite bucăți de lemn considerate atunci fragmente ale Crucii.

Tradiția, asumată de Biserică, spune că Elena a găsit Crucea adevărată și a identificat-o printr-o minune.

Cele trei planuri nu trebuie confundate, dar nici povestea nu poate fi înțeleasă dacă unul dintre ele este eliminat.

De ce 14 septembrie și de unde vine sărbătoarea

Aniversarea de 1.700 de ani privește tradiționala aflare a Crucii în anul 326. Prima mare celebrare publică legată de actuala sărbătoare a Înălțării Sfintei Cruci este însă plasată, de cele mai multe surse liturgice, în anul 335.

La 13 septembrie 335 a fost sfințită biserica ridicată de Constantin la Ierusalim. În ziua următoare, episcopul Macarie a înălțat lemnul Crucii în fața mulțimii, pentru ca oamenii să-l poată vedea și cinsti.

De aici provine data de 14 septembrie.

Prin urmare, în 2026 se împlinesc 1.700 de ani de la aflarea tradițională din 326 și 1.691 de ani de la ceremonia din 335 care a stat la originea sărbătorii. În unele calendare și relatări bisericești, cele două momente au fost ulterior reunite, ceea ce explică de ce aflarea și înălțarea sunt prezentate uneori ca un singur eveniment.

Crucea este împărțită și începe să călătorească prin lume

Potrivit tradiției, o parte a Crucii a rămas la Ierusalim, într-o raclă de argint, iar un alt fragment a fost trimis lui Constantin. Bucăți tot mai mici au ajuns apoi în biserici, la episcopi, împărați și conducători. Pentru creștinii acelei epoci, un fragment nu era doar un simbol sau o reprezentare a întregului. Fiecare parte era cinstită ca o prezență reală a Crucii.

Astfel se explică răspândirea relicvelor în întregul spațiu creștin, de la Constantinopol și Roma până în Galia, Peninsula Iberică și, mai târziu, nordul Europei. Crucea devenea în același timp obiect de credință, sursă de prestigiu și instrument de legitimare politică. Cine deținea un fragment putea pretinde că se află sub protecția celui mai important simbol al creștinismului.

Perșii cuceresc Ierusalimul și iau Crucea ca pradă de război

În anul 614, armata Imperiului Sasanid a cucerit Ierusalimul. Orașul a fost devastat, numeroși locuitori au fost uciși sau luați prizonieri, iar fragmentul principal al Crucii păstrat la Sfântul Mormânt a fost dus în teritoriul persan. Nu era o pradă oarecare. Capturarea Crucii avea o uriașă încărcătură politică și religioasă. Pentru lumea creștină, pierderea ei putea fi interpretată ca o înfrângere a Imperiului și ca un semn al mâniei divine.

Împăratul bizantin Heraclius a declanșat o contraofensivă spectaculoasă și a învins Imperiul Sasanid. În cadrul acordurilor care au urmat, relicva a fost restituită. Sursele istorice plasează revenirea ei la Ierusalim în 629 sau 630, ceremonia fiind legată ulterior tot de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. De la readucerea relicvei au trecut, așadar, 1.397 de ani dacă luăm ca reper anul 629 și 1.396 de ani dacă folosim anul 630.

O legendă medievală îl prezintă pe Heraclius încercând să intre în Ierusalim îmbrăcat în veșminte imperiale și călare. O putere nevăzută l-ar fi oprit, iar împăratul ar fi înțeles că nu poate purta Crucea în triumf pe același drum pe care Hristos îl străbătuse în smerenie. Heraclius și-ar fi scos podoabele, ar fi coborât de pe cal și ar fi intrat desculț în oraș. Imaginea a devenit celebră în arta creștină, dar aparține tradiției dezvoltate ulterior, nu relatărilor contemporane evenimentului.

Cruciații transformă relicva într-un stindard de luptă

În anul 1099, participanții la Prima Cruciadă au cucerit Ierusalimul și au întemeiat Regatul Latin al Ierusalimului. La puțin timp după cucerirea orașului, un creștin sirian le-ar fi arătat locul în care fusese ascuns un fragment important al Crucii.

Relicva a fost depusă în Biserica Sfântului Mormânt și a devenit unul dintre cele mai prețioase odoare ale noului regat. Nu era scoasă numai în procesiuni religioase. Era dusă și pe câmpul de luptă. Crucea era purtată în centrul armatei, într-un relicvar special, de obicei sub autoritatea patriarhului Ierusalimului și sub paza celor mai de încredere cavaleri. Prezența ei trebuia să le amintească luptătorilor că nu participau la un război obișnuit, ci la apărarea locurilor în care trăise și murise Hristos.

Relicva a însoțit armata Regatului Ierusalimului în numeroase campanii. A fost prezentă la Ramla, la Ascalon și, potrivit unor cronici, la victoria obținută de regele Balduin al IV-lea împotriva lui Saladin la Montgisard, în 1177. Cronicarii creștini atribuiau uneori victoria prezenței Crucii. Ea devenise stindard, armă spirituală și garanție a ajutorului divin. Studiile dedicate armatelor cruciate arată că relicva a fost purtată în zeci de expediții și bătălii între 1099 și 1187.

Hattin, ziua în care cruciații au pierdut armata și Crucea

În vara anului 1187, Saladin a adunat o mare armată pentru a ataca Regatul Ierusalimului.

Noul rege, Guy de Lusignan, a pornit în întâmpinarea sa, ducând cu el cea mai mare parte a forțelor disponibile. În fruntea armatei se afla și relicva Sfintei Cruci. Decizia de a traversa un ținut arid, în căldura lunii iulie, s-a dovedit catastrofală. Armata cruciată a rămas fără apă, a fost hărțuită de arcașii lui Saladin și încercuită în apropierea unor înălțimi cunoscute sub numele de Coarnele Hattinului. Musulmanii au aprins vegetația uscată, iar fumul a agravat setea și dezordinea din rândurile adversarilor. La 4 iulie 1187, armata Regatului Ierusalimului a fost zdrobită. Regele a fost capturat. O mare parte dintre cavaleri au fost uciși sau luați prizonieri. Relicva Crucii a ajuns în mâinile lui Saladin.

Pentru cruciați, aceasta nu era numai pierderea unui obiect. Era semnul că protecția pe care se bazaseră dispăruse. Înfrângerea de la Hattin și capturarea Crucii au fost percepute în Occident ca o traumă colectivă și ca o judecată a lui Dumnezeu asupra păcatelor creștinilor.

După Cruce a fost pierdut și Ierusalimul

Dezastrul de la Hattin a lăsat aproape fără apărare cetățile Regatului Ierusalimului. Saladin a cucerit, rând pe rând, orașele și fortărețele din regiune. La 20 septembrie a început asediul Ierusalimului. La 2 octombrie 1187, după negocierile conduse de Balian de Ibelin, orașul s-a predat. Trecuseră numai trei luni de la pierderea Crucii.

Hattin, capturarea relicvei și căderea Ierusalimului au fost văzute în Europa ca părți ale aceluiași cataclism. Răspunsul Occidentului a fost declanșarea celei de-a Treia Cruciade, la care au participat împăratul Frederic Barbarossa, regele Franței Filip al II-lea și Richard Inimă de Leu.

Cruciații au recucerit Acra și mai multe orașe de coastă, dar nu au recuperat Ierusalimul. Nici relicva luată la Hattin nu le-a fost restituită.

Ce s-a întâmplat cu relicva capturată de Saladin

De aici, traseul fragmentului principal devine neclar. Unele relatări spun că a fost dus la Damasc și expus ca trofeu. Alte surse creștine afirmă că Saladin ar fi poruncit să fie aruncat în foc sau târât pe străzi, dar aceste informații fac parte din texte scrise într-o atmosferă de război și nu pot fi verificate. În timpul negocierilor purtate în anii următori, recuperarea Crucii a fost discutată, însă relicva nu s-a mai întors la Ierusalim. Au circulat și povești potrivit cărora ar fi fost ascunsă, îngropată sau păstrată într-o vistierie musulmană. Niciuna dintre aceste variante nu a putut fi demonstrată.

Urma relicvei purtate la Hattin se pierde. Ea nu trebuie confundată însă cu numeroasele fragmente desprinse și distribuite înainte de 1187. Tocmai acestea explică de ce, deși marele fragment al Regatului Ierusalimului a dispărut, relicve ale Crucii au continuat să fie venerate în întreaga lume creștină.

Unde sunt păstrate astăzi fragmente atribuite Sfintei Cruci

Nu există o evidență universală și unanim acceptată a tuturor fragmentelor. Există însă câteva mari centre de pelerinaj în care sunt păstrate bucăți de lemn considerate, prin tradiție, părți ale Crucii lui Hristos.

La Roma, Bazilica Santa Croce in Gerusalemme păstrează trei fragmente atribuite Sfintei Cruci, un cui, spini din Coroana lui Hristos și o parte din placa despre care se afirmă că ar fi purtat inscripția condamnării. Tradiția bazilicii leagă aducerea relicvelor de împărăteasa Elena.

La Paris, în tezaurul Catedralei Notre-Dame, sunt păstrate un fragment al Crucii și un cui al Patimilor, alături de Coroana de Spini. Relicvele au supraviețuit incendiului din 2019 și se află din nou în catedrala redeschisă în decembrie 2024.

În Spania, Mănăstirea Santo Toribio de Liébana păstrează un fragment numit „Lignum Crucis”, prezentat de sursele catolice spaniole drept cel mai mare fragment conservat și recunoscut de Biserica Catolică.

La Mănăstirea Xiropotamou din Muntele Athos se află un alt fragment de mari dimensiuni, cinstit în lumea ortodoxă. Relicve atribuite Crucii mai sunt semnalate la Biserica Sfântului Mormânt, în alte mănăstiri athonite, la Veneția, Viena, Toulouse, Limburg, Liège și în mai multe biserici ale fostului spațiu bizantin.

Chiar și Sibiul a intrat, pentru scurt timp, pe această hartă a relicvelor. În aprilie 2012, un fragment din lemnul considerat al Sfintei Cruci a fost adus spre cinstire la Catedrala Mitropolitană, împreună cu părticele din moaștele Sfinților Nectarie și Pantelimon.

Crucea între credință, putere și război

Povestea Sfintei Cruci traversează 17 secole de istorie europeană și orientală. Începe cu o împărăteasă aproape octogenară care refuză să rămână în palatele Romei și pleacă spre Ierusalim. Continuă cu episcopi, împărați și pelerini, cu biserici construite deasupra unor locuri scoase din pământ, cu relicve împărțite între capitale și cu armate care cred că poartă în mijlocul lor semnul victoriei.

Crucea este luată de perși și recuperată de Heraclius. Este ascunsă, regăsită de cruciați și transformată în stindardul Regatului Ierusalimului. Este purtată la Ramla, Ascalon și Montgisard, apoi capturată la Hattin, în ziua în care armata care trebuia să apere Țara Sfântă încetează practic să mai existe. La trei luni după pierderea ei, cade Ierusalimul.

Marele fragment dispare, dar Crucea nu dispare. Se multiplică în relicve, în biserici, în artă, în gestul făcut zilnic de milioane de oameni și în sărbătoarea din 14 septembrie.

După 1.700 de ani, cea mai puternică imagine rămâne poate aceea a Elenei: o femeie ajunsă la capătul vieții, traversând un imperiu pentru a căuta urmele lui Hristos. Nu știm cu certitudine ce a găsit sub pământul Ierusalimului. Știm însă că drumul ei a schimbat pentru totdeauna harta creștinismului și a transformat Crucea din instrumentul unei execuții într-unul dintre cele mai puternice simboluri ale istoriei omenirii.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI