O bunică este o combinație între părinte, profesor și cea mai bună prietenă, iar nimeni nu poate face pentru copii ce fac bunicii. Ei împrăștie magie în viețile celor mici.
Am vorbit cu Rodica Popa Comăniciu despre bunici, tradiții și muzică. Ea este profesoară de canto la Palatul Copiilor și conduce propriul studio de canto, iar în trecut a fost eleva maestrului Ioan Bocșa. Momentul care i-a marcat drumul spre muzică a venit în copilărie, când o echipă din București a ajuns în Săliște pentru a înregistra tradiții și obiceiuri locale.
Rodica a absolvit în anul 1998 Liceul de Arte din Sibiu, secția Canto Clasic. În anul 2004 a finalizat studiile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la secția Pedagogie Muzicală, având modul de folclor sub îndrumarea profesorului dr. Ioan Bocșa. În anul 2022 a obținut titlul de doctor în cadrul Școlii Doctorale „Alexandru Piru” din Craiova, susținând teza de doctorat intitulată Evoluția obiceiurilor populare: sărbători de peste an în Mărginimea Sibiului, sub coordonarea prof. dr. habil. Gabriela Rusu Păsărin. De asemenea, Rodica este și consilier cultural în cadrul Asociației Generale a Mărginenilor.
„Eu, de loc, sunt din Săliște. O moștenesc pe bunica paternă, care, din punct de vedere vocal, cânta foarte frumos. Țin minte că ea a cântat în corul din Săliște. Practic, am crescut în cântec. Ea cânta mereu acasă, iar pentru mine, a merge spre muzică a fost un drum aproape firesc. Aveam în jur de 6 ani când, din București, a venit o echipă în zona noastră să facă înregistrări despre tradiții și obiceiuri. Echipa respectivă a luat interviu mai multor oameni, printre care și bunicii mele. Bunica a fost un pedagog fără școală și toată lumea știa acest lucru despre ea. Ajungând acea echipă la noi, eu, ca un copil înfigăreț, am început să cânt. Una dintre doamnele din acea echipă îi spusese bunicii mele să vorbească cu părinții mei și să mă ducă la muzică pentru că am talent. Când a venit mama de la serviciu, bunica i-a povestit, iar mama a fost de acord și așa am început drumul spre muzică. Am început prin a merge la profesoara de muzică din localitatea noastră, în Săliște. Am început cu pianul din clasa I.
Cântecul și doina au fost împreună cu Rodica încă din copilărie, purtate de glasul bunicii. Încercând să-și exprime emoțiile, bunica încânta cu doine „pline de suferință și frumusețe”.
„Țin minte că a fost un efort foarte mare din partea părinților și a bunicii, ca să îmi cumpere o pianină. Așa am luat contact cu muzica, fiind un copil ca argintul viu, care căuta să socializeze cu oamenii. Până în clasa a V-a am făcut pian în Săliște, iar după clasa a V-a, după Revoluție, se făceau la nivel de muzică clase externe de pian, adică nu trebuia să facem școala de muzică, ci puteam învăța în altă parte și să venim doar de câteva ori acolo. Până în clasa a VIII-a am continuat să studiez pianul.
După aceea, a fost o ruptură bruscă în clasa a VIII-a, pentru că profesoara de pian i-a spus mamei că, dacă vreau să continui muzica, trebuie să merg la Liceul de Muzică. Atunci a fost un șoc destul de mare. Să vii de la țară la oraș nu era foarte simplu, de aceea mi se părea mare distanța. A fost greu, pentru că totul era nou, era un alt loc. Trebuia să recuperez anumite lucruri și, pe deasupra, mai aveam și examenul din clasa a VIII-a”, îmi împărtășește Rodica.
Își amintește cu drag de copilărie și de momentele petrecute cu familia: „Cea mai hazlie amintire este una în care, înainte de sărbători, m-am dat cu bicicleta în parc și am căzut în râu. Am ajuns acasă cu capul spart, iar bunica mi-a zis: Aoleu, acuma dacă te-ai julit pe față, cum vei merge la colindat? Nu a contat așa mult lovitura, cât importanța sărbătorii de Crăciun. Tot înainte de sărbători, bunica făcea pâine, iar mama cozonaci. Pâinea scoasă din cuptor avea un miros extraordinar, dar noi nu aveam voie să mâncăm până nu ne întorceam de la slujbă.
Durerea mea cea mai mare a fost când am pierdut-o pe bunica. Nu apucasem să înregistrez toate cântecele ei. Ea era cea care îmi călca costumele populare și îmi spunea mereu să vin lângă ea să mă învețe. Am refuzat-o, crezând că ea va fi mereu acolo. Când nu a mai fost, am învățat singură, iar prima dată mi-a luat patru ore și jumătate să calc un costum, timp în care am plâns”.
De la pian la folclor
Deși a terminat liceul la secția Canto Clasic, inima Rodicăi a bătut întotdeauna pentru folclor. „Nu mă vedeam profesor de pian, ci de muzică, cu mulți elevi”, spune ea. Pianul a fost pentru ea un instrument frumos, dar limitat. Apropierea de folclor a fost naturală, iar o audiție spontană, unde a auzit voci minunate întâmplător, a fost momentul deciziei.
„Înaintea examenului, cu doar câteva săptămâni, am auzit niște domnișoare care cântau foarte frumos în camera de lângă. Am intrat acolo, am zis că vreau și eu să cânt. Am cântat, iar atunci am decis să schimb direcția spre canto și să renunț la pian”, adaugă ea.
A colaborat, împreună cu domnul profesor Ioan Bocșa și ceilalți colegi de breaslă, la editarea unui volum de 1848 de colinde din Transilvania. Artista încearcă să readucă spiritul trecutului și în spectacole, vrea să le arate oamenilor ce înseamnă colindul adevărat. Cu mare durere în suflet, constată că, în zilele noastre, colindele de odinioară aproape că nu mai există.
„Colindul tradițional românesc este războinic, o competiție între băieți. Femeile nu prea colindau pe vremuri. Cetele de băieți mergeau în Ajunul Crăciunului și cântau în tot satul. Colindele vorbeau despre gazdă, despre avuția lui, despre hambarele pline. Existau colinde pentru fiecare situație: pentru familiile cu fete, pentru cele cu băieți sau chiar pentru cele fără copii. Din păcate, din cele 28 de colinde specifice localității Săliște, astăzi au mai rămas doar două. Există o diferență între colind și cântecul de stea, dar lumea nu o înțelege. O, ce veste minunată, Steaua sus răsare, Trei păstori sunt cântece de stea, nu colinde. Cântecul de stea este mai simplu, poate fi cântat de oricine, iar textul a fost adaptat de oameni cu educație muzicală. Pentru țăranul român, Crăciunul era o sărbătoare de bucurie. Oricât de greu i-ar fi fost până în toamnă, el avea o legătură puternică cu divinitatea. Știa că, dacă nu se roagă în ziua aceea, nu va avea spor în anul ce urma. Țăranii se pregăteau frumos, vestimentar și sufletește. Nu le era teamă de ziua de mâine. Ei știau să cânte și să se bucure. Noi, astăzi, nu mai putem trăi experiențele lor triste”, încheie Rodica Popa Comăniciu.
Rodica face parte din Ansamblul „Icoane”, coordonat de prof.univ.dr. Ioan Bocșa și lect.univ.dr. Alina Stan. Ansamblul, format din studenți și absolvenți pasionați de tradiția populară, își propune să restaureze și să promoveze muzica tradițională arhaică, culese din teren sau din colecții. Repertoriul lor cuprinde cântece rituale ce însoțesc momentele importante din viață, cum ar fi nașterea, căsătoria sau moartea, iar colinda este cel mai important gen muzical abordat, mai ales în perioada Sărbătorilor de iarnă.
