Articol de Cosmin Pal
În aceste zile, aviaţia românească îl sărbătoreşte pe unul dintre eroii neamului românesc. În 6/19 noiembrie 2022 s-au / se împlinesc 140 de la naşterea inginerului, inventatorului, pilotului şi academicianului Aurel Vlaicu, născut în 1882. Acesta a fost legat sufleteşte de Sibiu în condiţiile în care aici şi-a luat bacalaureatul, la actualul Colegiu Naţional Gheorghe Lazăr, a fost sprijinit financiar de Asociaţiunea ASTRA în construcţia avioanelor monoplane, iar în 1911 a survolat cerul Sibiului, în condiţiile în care oraşul făcea parte, precum şi Transilvania, din Imperiul Austro – Ungar. Mai mult, unul dintre susţinătorii săi apropiaţi a fost răşinăreanul Octavian Goga, poetul pătimirii noastre.
Legăturile cu Sibiul
Aurel Vlaicu, inginer şi pilot, s-a născut la Binţinţi (sat care astăzi se numeşte Aurel Vlaicu), în judeţul Hunedoara, la 6/19 noiembrie 1882, în familia țăranului înstărit Dumitru Vlaicu şi al soţiei sale, Ana.
După ce a terminat cursurile şcolii primare din sat şi studiile secundare de la Orăştie şi la Sibiu, în 1902 a susţinut examenul de bacalaureat în 1902, la actualul Colegiu Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu. Ulterior, sprijinit de Asociaţiunea ASTRA Sibiu, a proiectat şi a construit la Bucureşti, la Arsenalul Armatei, două tipuri de avioane monoplane – Vlaicu I (1910) şi Vlaicu II (1911). Aurel Vlaicu a învăţat singur să piloteze aparatele, ajungând în scurt timp la o măiestrie care i-a îngăduit să-i întreacă pe mulţi aşi ai acrobaţiei aeriene, apropiindu-se de celebrul pilot francez Roland Garros, cel ce dă numele turneului de tenis din seria Grand Slam de la Paris.
Celebrul zbor deasupra Sibiului
Un moment important în cariera pilotului Aurel Vlaicu l-a reprezentat zborul de la Sibiu, programat în luna septembrie 1911. A fost unul dintre cele mai aşteptate evenimente pentru locuitorii din oraş şi împrejurimi, creând o adevărată eferveşcenţă în rândul populaţiei româneşti a oraşului şi nu numai.
Din păcate, pregătirile nu au coincis cu dorinţa lui Aurel Vlaicu, în condiţiile în care evenimentul a fost amânat pentru câteva zile din cauza vremii nefavorabile, ploaie şi vânt puternic. Însă nimic nu l-a oprit din voia sa.
Sibiu 100% redă mai jos articolul „Sborul lui Vlaicu în Sibiiu”, publicat în 24
septembrie 1911. Textul este preluat integral din revista Luceafărul, nr. 19, 1911, p. 440. Acesta a fost publicat de curând în cartea Sibiu 830, coordonată de Silviu Borş şi Dan Nanu, publicată în luna mai 2022:
”Sborul lui Vlaicu în Sibiiu
Sborul inginerului Aurel Vlaicu în Sibiiu a dat prilej la o manifestație românească foarte neplăcută pentru Saşi. În Dumineca din 17 Septemvrie n.a.c. Sibiiul se transformase întrun oraş românesc cu vreo 20 de mii de locuitori. Toate satele din apropiere şi foarte mulți din depărtări mari veniseră să asiste la sborul Românului Vlaicu. Mulţi simțeau de mai înainte bucuria, că vor vedea geniul românesc trecând în sbor peste turnurile bisericii săsești. De astădată se pare, însă, că Saşii au fost mai buni înaintea lui Dumnezeu, căci ziua întreagă a plouat neîntrerupt, zădărnicindu-ne clipele de bucurie. Plouați şi necăjiţi ne-am împrăștiat toți în toate părţile, gândindu-ne la păcatele ce le-am săvârșit în vremea din urmă. Sborul s-a amânat cu o săptămână, pe Dumineca din 24 Septemvrie. În cursul săptămânii au şi fost câteva zile senine. Soarele, scăpat de perdeaua posomorâtă a norilor, râdea pe bolta ceriului albastru, ca un flăcău tomnatic după o aventură tainică. Se pare că toate Săsoaicele din ceriu cochetaseră cu el, săptămâna trecută, ca să-i ademenească razele de pe pământ. În una din aceste zile, când promitea statornicie în vreme frumoasă, inginerul Vlaicu a făcut pe neaşteptate un sbor splendid, care a impus Sibienilor. A impus numai, dar pe străini nu i-a hotărât să deie câteva coroane aviatorului Valah. Dumineca, în ziua sborului, iarăș s-a întunecat ceriul. Phoebus Apollo iarăş se încurcase cu vreo zeiță din Siebenbürgenland. Înainte de prânz a plouat și bătea un vânt cumplit, de ne-a făcut să disperăm. După prânz ploaia a încetat, dar aripile vântului fâlfăiau steagul de pe hangarul lui Vlaicu cu o iuțeală de 15-20 de metri pe secundă. Lumea s-a adunat pe câmp şi a aşteptat până după 5 ore, se vor potoli vântoasele. Noi nu ştiam pe cine să fim mai necăjiţi; pe miile de oameni cari veniseră la sbor fără plată sau pe nebunia vântului? Vlaicu după orele 5, văzând că vântul nu mai conteneşte, a luat o hotărâre cu adevărat eroică. S-a hotărât să sboare pe vânt de 15-20 de metri, ceea ce n-a făcut până acum nici un aviator. Maximul vântului pe care l-au învins până acum aviatorii e 12 metri pe secundă. Când s-au pornit elicele aeroplanului, publicul înghețase de spaimă. Iar când l-au văzut pe Vlaicu la o înălțime de 120 de metri legănat de vânt în toate părţile pe cei mai mulți i-au năpădit lacrimile iar cei mai slabi de înger au plecat imediat spre casă, nemai așteptând sfârșitul sborului, care nu putea fi decât o catastrofă. Într-o clipă un val de vânt cobori aeroplanul ca pe o jucărie la 50 de metri, iar în clipa următoare îl înaltă iar, cumpănindu-l in dreapta şi în stânga. În aceste momente ne-a înfiorat pe toţi umbrele unei nenorociri sigure. Îndrăznețul aviator manevra însă din răsputeri cârma, şi-a concentrat toată puterea ca să învingă furia zeului Eol. Şi a învins-o, rezistând vântului năbădăios şi coborându-se lin și teafăr la o distanță de 3 km dela punctul de plecare. Un automobil, între aclamațiile înspăimântate ale publicului, l-a întors la hangar, iar nişte flăcăi români au adus pe urmă aeroplanul nealterat. Parcă şi el era mândru de îndrăzneala stăpânului său, pe fața căreia curgea oboseala în șiroaie, ca după o luptă eroică. Acest sbor a înălțat pe Vlaicu între cei mai cutezători aviatori şi ne-a încredințat că aparatul construit de dânsul e unul dintre cele mai desăvârșite și mai rezistente. S-au entuziasmat și Sașii, dar mai ales Săsoaicele, închinându-se, printr-un „Hoch Vlaicu”, nu numai ştiinţii ci şi îndrăznelii valahe. Şi se vede că au deslegat şi ceriul de farmece, căci acum iarăş e o vreme senină. Soarele luceşte toată ziua ca un hoț bătrân.
(Codru).”
Aviator de talie mondială
Aurel Vlaicu s-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, pe care a urmat-o între 1902-1903. Apoi a urmat cursuri tehnice superioare la Viena şi la Munchen. În 1907 a absolvit cursurile Politehnicii din Munchen şi a primit diploma de inginer. În 1908, pentru o scurtă perioadă, a fost inginer la Fabrica de automobile Opel din Russelheim, timp în care a obţinut şi primele lui succese. A patentat două invenţii.
Între 1912-1913, a proiectat avionul Vlaicu III, primul avion din lume de construcţie metalică, profilat aerodinamic, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască, prăbuşindu-se cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 31 aug./13 sept. 1913, în timp ce încerca să treacă munţii. Cauzele accidentului aviatic,
mortal pentru Aurel Vlaicu, nu au fost nici până în prezent elucidate. Aurel Vlaicu a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române, la 28 octombrie 1948.
Povestea primului avion monoplan
Aeroplanul construit de Aurel Vlaicu a fost scos în câmp pentru prima dată în 12 iunie 1910, iar în 16 iunie a avut loc o primă încercare de zbor nereuşită. O zi mai târziu, în 17 iunie 1910, după mai multe încercări, a realizat primul zbor cu aeroplanul construit de el însuşi. Aparatul de zbor, condus de Aurel Vlaicu, a câştigat viteză şi, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, a fost văzut de toţi cei prezenţi cum se ridică în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, coborând apoi uşor pe pământ.
Prietenii care au participat la eveniment l-au îmbrăţişat pe Vlaicu şi vorbeau entuziasmaţi cum l-au văzut zburând, notează inginerul Constantin C. Gheorghiu în cartea „Aurel Vlaicu un precursor al aviaţiei româneşti” (Editura Tehnică, 1960). A doua zi, gazetele vremii publicau senzaţionala ştire a
zborului executat de primul avion românesc, inventat, construit şi pilotat de un român. Succesul primului zbor al lui Vlaicu a fost sărbătorit într-un cadru festiv de un grup de prieteni apropiaţi. Vestea zborului executat de Vlaicu s-a răspândit foarte repede în tot oraşul. Vlaicu a ajuns pe câmp a doua zi
după amiază şi, spre surpriza lui, îl aşteptau foarte mulţi curioşi, copiii se adunaseră acolo de dimineaţă. Spre seară, când a scos aeroplanul din hangar, câmpul era plin de lume. Vlaicu s-a aşezat la postul de pilotaj, iar după ce a încălzit motorul, aeroplanul a plecat vijelios. După vreo 40 de metri,
maşina zburătoare şi-a ridicat roţile din faţă şi aproape simultan a părăsit pămânul şi rotiţa din spate.
Aeroplanul a zburat deasupra câmpului cu o viteză din ce în ce mai mare, în timp ce lumea aplauda. La marginea cealaltă a câmpului, Vlaicu a oprit motorul iar aeroplanul a coborât lin se arată în cartea menţionată. Dorinţa de a construi un aparat de zbor mai bun, mai uşor şi mai rapid decât cele deja
prezentate în străinătate s-a lovit de lipsuri financiare. Tatăl lui Aurel Vlaicu a ipotecat pământul pentru a-i putea oferi bani, dar nu erau suficienţi. Aurel Vlaicu a plecat la Bucureşti, încercând să facă rost de bani pentru invenţia la care visa, dar a fost refuzat de guvernanţi. Totuşi, un grup de intelectuali, între
care Octavian Goga, Alexandru Vlahuţă, Spiru Haret, l-au susţinut şi au avut încredere în inteligenţa şi talentul tânărului. La concursul aviatic de la Aspen, de lângă Viena, din iunie 1912, a obţinut, cu aparatul Vlaicu II, Premiul I pentru aruncarea la ţintă a unui proiectil şi Premiul II pentru aterizare la
punct fix, potrivit www.angelfire.com. A făcut zboruri de încercare şi demonstrative şi în ţară cu acest avion (Bucureşti, Blaj, Sibiu, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Lugoj, Orăştie, Alba Iulia, Târgu Mureş), între 1910 şi 1912.
