Despre imunitate

Termenul de „imunitate” este utilizat pentru a descrie modalităţile prin care sistemul imun răspunde la agresiunile induse de anumite antigene, fie în sens folositor (protectiv), fie în sens distructiv (alergie sau hipersensibilitate). Principalul rol al sistemului imun este acela de a limita invazia mi­croorganismelor. Anomaliile sis­temului imun conduc la creşterea susceptibilităţii la infecţii sau la alte probleme de cauză non-infecţioasă (de exemplu alergiile sau afecţiunile autoimune). În procesele imune intervin multe categorii de celule, fiecare având un rol bine determinat şi în strânsă dependenţă cu alte tipuri celulare. Imunodeficienţele se împart în primare şi secundare. Imunode­ficienţele primare se datorează unor anomalii congenitale (condiţionate genetic) la nivelul unor celule, en­zime celulare şi/sau proteine care intervin în apărarea organismului şi se manifestă, în special, în primul an de viaţă. Imunodeficienţele secundare sunt consecinţa unor afecţiuni (exemplu infecţii virale) sau terapii (chimioterapia utilizată în tratamentul cancerelor) care perturbă echilibrul imunitar al organismului, acesta devenind vulnerabil la agresiunea de­terminată de diverşi agenţi in­fecţioşi (bacterii, paraziţi, fungi, virusuri). Dintre imunodeficienţele secundare, menţionăm ca şi „cap de listă” infecţia cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) care deprimă considerabil sistemul imun, astfel că agenţi infecţioşi relativ banali şi cu virulenţă di­minuată cauzează infecţii grave, cu potenţial letal. Imunodeficienţele primare intră în sfera de activitate a medicilor specialişti care, pe baza unor investigaţii efectuate în laboratoare de imunologie şi genetică, pot fi diagnosticate. Imunodeficienţele secundare (in­fecţia HIV) necesită evaluare şi monitorizare atentă din partea medicilor specialişti infecţionişti: fiecare infecţie va fi tratată cu promptitudine. Când suspectăm un organism imunodeficitar? Câteva aspecte clinice ar trebui să atragă atenţia nu numai cadrelor medicale, dar şi părinţilor în ceea ce priveşte posibilitatea unui status imun deficitar. Dintre simptomele care obligă la suspectarea unei imu­nodeficienţe menţionăm (fără a constitui criteriu cert de diag­nostic): evoluţia gravă şi de lungă durată a unei infecţii (exemplu otite purulente repetate, pneumonie gravă, meningită bacteriană, artrită septică), afecţiunile care evoluează frecvent cu complicaţii (otita complicată cu mastoidita), evoluţia fulminantă (rapidă) a infecţiilor, infecţiile care afectează concomi­tent multiple organe (septicemia), ineficienţa vaccinărilor cu imu­nizare deficitară. Din fericire, imunodeficienţele primare sunt foarte rare. În schimb, se remarcă incidenţa în creştere a imuno­deficienţelor secundare, ca urmare a extinderii unor practici şi atitudini riscante: promiscuitatea sexuală, piercing şi tatuaje efectuate cu instrumente insuficient sterilizate sau nesterilizate şi în condiţii de nerespectare a regulilor de asepsie şi antisepsie. În cursul consultaţiilor efec­tuate în cabinetul pediatric, mai ales în sezonul de toamnă-iarnă care tocmai începe, cea mai frecventă afirmaţie din partea părinţilor este „copilul meu are imunitatea scăzută deoarece face des infecţii”. Populaţia pediatrică are un sistem imun „imatur” şi în plină dezvoltare, copiii fiind mai vulnerabili la infecţii. În mod firesc, copiii fac aproximativ 12-15 infecţii pe an (predominant în sezonul rece), ceea ce tradus înseamnă pentru perioada toamnă-iarnă, o frecvenţă de 1 episod infecţios la 2 săptămâni, mai ales la copiii care frecventează colectivitatea (creşe, familiile numeroase, etc). Această situaţie însă nu este compatibilă cu aşa-zisa „sensibilitate la infecţii”. Important de menţionat este faptul că infecţiile interesează mai ales aparatul respirator, 95% fiind de etiologie virală, deci terapia trebuie să fie, în principal, simptomatică, pentru combaterea obstrucţiei nazale, a tusei, a febrei, a cefaleei. Antibioticele nu sunt eficiente în infecţiile virale. Mai mult, antibioterapia induce disbacterioze intestinale şi poate contribui la regresia potenţialului imun al or­ganismului. Antibioterapia trebu­ie utilizată strict la indicaţia medicului de familie şi a medicului specialist corelat cu tabloul clinic al pacientului. În concluzie: 1. Imunodeficienţele (primare şi / sau secundare) sunt entităţi rare şi necesită evaluare diagnostică şi terapeutică a medicului specialist. 2. Este firesc ca cei mai mulţi dintre copiii aflaţi în colectivităţi (creşe, grădiniţe) să contacteze frecvent infecţii care sunt, în principal, virale. În aceste situaţii, utilizarea antibioticelor trebuie limitată. 3. Antibioterapia va fi iniţiată doar de medic şi atent monitorizată de acesta. Drd. Dr. Sorin IURIAN, medic pediatru, policlinica Medica