Portiţa de ieşire către speranţă Capela Clopoţel

Cu siguranţă mulţi dintre sibieni şi nu numai, au auzit despre „Clopoţel”. Clopoţel nu este nicidecum ceea ce se aude, este un locaş sfânt unde cei care au ce cere, merg şi cer, însă nu orice; de regulă sănătate, bucurie, ajutor la examene (aceasta vine din partea adolescenţilor, desigur). Printre cei nevoiaşi în sesiuni de examene, mereu umblă vorba: „o să merg să-mi pun o dorinţă de 10 bani, poate iau examenul, să vezi că-l iau chiar şi cu zece, culmea ar fi”. De fapt, treaba stă altfel: biserica, care are mai degrabă statutul de capelă, micuţă fiind, nu îndeplineşte dorinţe, ci pur şi simplu ajută la bunăstarea celor pomeniţi în bileţelele care se dau împreună cu o sumă modică, mai mult simbolică, de zece bani, prin rugăciunile preotului şi ale îngrijitoarelor. Istoria, deşi subiectivă, tinde către un adevăr… adevărul oricui Ca să înţelegem mai bine cum mitul dorinţelor de zece bani poate fi niţel zguduit, ar trebui citită istoria Bisericii Suferinzilor, prezentă pe unul din micii pereţi ai capelei, la care însă nu se apelează destul de des, oamenii dorind cu ardoare să creadă în miracole. Posibil ca miracolele să existe, dar nu în lumea aceasta înceţoşată de atâtea răutăţi şi crize. Capela „Sfânta Cruce” din gara Sibiului, are o aparenţă destul de sumbră la exterior, care menajează totodată miturile şi încurajează credinţa oamenilor. Pe locul actualei capele a fost găsită o mănăstire a dominicanilor (ordin monahal romano-catolic) ridicată în prima jumătate a secolului al XIII-lea, care a suferit asedii, incendieri şi altele. Reclădită fiind, cu ajutorul „credinţei şi evlaviei creştinilor din acele timpuri” şi folosită drept adăpost pentru sărmani şi bolnavi, primeşte şi numele de Biserica Suferinzilor. Un alt nume, precizat anterior, Sfânta Cruce, care este şi cel principal, de altfel, (şi hramul bisericii), se datorează crucifixului imens, construit în 1417, deasupra altarului, care are 7,3 metri, dăltuit dintr-un singur bloc de piatră. Crucifixul a fost îngropat de moloz şi noroi timp de 21 de ani, după 1696, pentru ca asediatorii săi să nu îl folosească drept punct de atac. Biserica a fost demolată, pentru ca mai târziu, crucea să fie înălţată sub o boltă deschisă, care a fost, încet-încet, zidită şi transformată în capelă. Mai aproape de timpurile noastre, prin 1882, episcopul de Alba Iulia, Fogarasy Mihaly, extinde capela şi îi adaugă o clopotniţă, clopot care va răsuna pentru ascultarea rugilor credincioşilor şi în zilele noastre, aducându-i şi popularul nume de Clopoţel. Pentru mulţi drumeţi care vin şi pleacă din şi spre gară, poate că biserica trece neobservată prin faţa ochilor lor grăbiţi, fiind destul de mică şi nu tocmai cu un aspect impunător. Înăuntru, acelaşi aspect simplu, cu icoane – tablouri de o parte şi de alta, înfăţişând scene din viaţa Mântuitorului, cu aceleaşi forme şi mărimi bine definite, care creează simetrie şi armonie pe lângă cele cinci băncuţe de aproximativ doi metri lungime. Flori pe altar, un candelabru imens în faţa căruia luminează o candelă şi statuia Fiului Domnului crucificat, răsărind; este vorba despre acel crucifix de peste 7 metri înălţime, iar la stânga şi dreapta Fiului, Fecioara Maria suferindă şi Apostolul Ioan. Capela care uneşte creştinii Capela din gară este cunoscută printre noi drept Biserica Clopoţel „pentru că se fac aceste rugăciuni, în fiecare dimineaţă, de luni până sâmbătă, ne rugăm şi se bate clopotul”, ne spune doamna Elena, pentru oamenii care vin să capete ajutor. Îngrijitoarele ei, Paula şi Elena, cele care îi întâmpină pe oameni, se roagă pentru ei în fiecare dimineaţă, în camera de sus, de unde cândva se auzea cântecul evlavios al unei orgi, care acum nu mai este funcţională. Programul capelei este de luni până sâmbătă, de la 7 dimineaţa până la 1 după-amiază, exceptând duminica. În prima şi a treia duminică din lună preotul vine şi oficiază Sfânta Liturghie, cea mai importantă şi puternică dintre rugăciuni. De obicei vin la Clopoţel oameni din toate cultele: catolici, ortodocşi, protestanţi etc. toţi uniţi sub credinţa că rugile lor vor fi ascultate şi dorinţele împlinite doar înăuntrul pereţilor bisericii din gară. Capela „Sfânta Cruce” este de rit romano-catolic, însă îngrijitorii, cât şi preotul capelei sunt cu sufletul plin văzând că se adună sub acelaşi acoperiş toţi creştinii, deoarece spune Elena, îngrijitoarea capelei, „Dumnezeu este unul singur”. Pentru ce se roagă sibienii? ,,Studenţii şi elevii sunt conştiincioşi din timpul anului”, spune doamna Elena. Ei nu merg la Clopoţel, ca să îngraşe porcul în ziua de Ajun, ci se organizează metodic şi repetat, în anul în care au un examen important – bacalaureat, capacitate, licenţe, sesiuni de examene etc. „În general vin cu ceva timp înainte, fiecare ştie ce-l doare… sunt mulţi care vin din timpul anului, se roagă la Dumnezeu ca să le lumineze mintea şi să le dea putere, să poată să reţină”. Primordială în viaţa oamenilor rămâne sănătatea, cele mai multe bileţele fiind cele care cer bunăstare fizică, cât şi psihică. Majoritatea celor care vin sunt bunici, care se roagă pentru nepoţi, părinţi cu rugi pentru copiii şi bătrânii familiei, dar vin şi tineri ale căror „dorinţe sunt ascunse”. Bucuria doamnei Elena este prezenţa celor mici, care cred cu atâta tărie şi inocenţă: „Trec spre şcoală, intră şi spun câte-o rugăciune, îşi pun o dorinţă şi pleacă repede, dar important e că au credinţă”. Mihaela Anghel