Daniel Deleanu
La Constanța, în ianuarie, nisipul îmbracă o armură de cleștar, cerul îngheață într-o privire de sticlă, iar fotbalul are gust de sare și răbdare. Crivățul vine din larg ca un marinar bătrân, care a văzut destule și nu se mai miră ușor, iar gazonul impecabil de la Ovidiu pare mai degrabă o tablă de șah decât un teren de luptă. Aici a ajuns, într-o după-amiază în care aerul era o lamă de oțel, echipa sibiană, cu buzunarele pline de îndoieli și cu un orgoliu mic, dar încă viu.
Meciul a început previzibil: Farul a mângâiat mingea cu siguranța unei echipe obișnuite să creadă în sine, iar sibienii au stat compact, cu prudența celor care știu că marea, când e neliniștită, e frumoasă doar de pe mal. Jocul curgea domol, fără explozii, fără artificii – o partidă de iarnă, în care mai important e să nu aluneci pe gheață decât să strălucești.
Și totuși, în minutul 24, s-a întâmplat ceva ce nu se învață la antrenamente. Eduard Florescu a primit mingea și, dintr-o dată, timpul s-a strâns ca o minge de hârtie cu care se joacă elevii prin clasă înainte să apară doamna învățătoare. Sibianul,balerin rătăcit într-o arenă de gladiatori, a driblat, a accelerat, a fentat, de parcă ar fi scos din buzunar un manual secret de fotbal sud-american. A fost o execuție care mirosea a Pelé (Perla Neagră, cum îi era numele de alint), a nisip fierbinte, a cafea din muntii Cerrado, a o-mbrățișare de ciocolată și soare în ritm de samba, nu a iarnă românească.
Un gol conturat cu pensula, nu cu bocancul. Când mingea a intrat în poartă, am simțit acea bucurie rară, care nu vine din scor, ci dintr-un tratat de estetică. 0–1, iar Hermannstadt conducea nu doar pe tabelă, ci și în imaginația noastră, care, vai, iarăși o luase razna. A fost genul de gol pe care îl vei povesti peste ani – exagerând puțin, cum se cuvine – nepoților: „Și Florescu a trecut de toți, parcă plutea la firul ierbii…”
După gol, sibienii au jucat cu o maturitate suspectă. Au strâns rândurile, au tăiat elanul Farului și au mutat jocul în zona aceea neutră, unde adversarul se enervează, iar tu începi să crezi că se poate. Farul a atacat, a împins, dar fără luciditate. Mingea se lovea de defensiva noastră ca valurile de dig: mult zgomot, pericol puțin.
Repriza a doua a fost un exercițiu de supraviețuire. Hermannstadt a muncit, a alergat, a închis culoare, iar Farul a căutat egalarea cu insistența unui biet turist care-și caută cheile pierdute în nisip. Ironia devenea acum amară: cu cât se apropia finalul, cu atât speranța noastră devenea mai fragilă.
Și inevitabilul s-a produs în minutul 88. Ionuț Vînă a înscris pentru Farul un gol corect, muncit, dar fără poezie. 1–1. Un egal smuls târziu, ca un verdict rostit prea calm. Pentru noi, a fost acel sentiment binecunoscut: bucuria frumoasă furată de final, ca o scrisoare neterminată.
Fluierul ultim ne-a prins gânditori. Hermannstadt pleacă de la malul mării cu un punct, dar și cu ceva mai important: dovada că poate juca fotbal adevărat. Golul lui Florescu rămâne ca o scoică rară adunată de pe plajă – nu te îmbogățește, dar îți amintește de ce iubești marea.
Da, egalul ăsta doare puțin. Dar sunt meciuri care te învață mai mult decât victoriile chinuite. La Constanța, Hermannstadt, prin reușita lui Florescu, ne-a amintit de ce fotbalului i se mai zice și „the beautiful game”. Iar într-un campionat unde fotbalul a devenit un balet executat în bocanci de tablă,asta contează aproape cât trei puncte.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
