Articol de Daniel Deleanu
Într-o seară pe când iarna își plimba puful de abur înghețat peste dealurile din jurul Sibiului, F.C. Hermannstadt a înfruntat Farul Constanța pe fălosu-i stadion din parcul Sub Arini. A fost un 0 – 0 care a plutit pe gazon precum o ceață molatecă, una care își uitase sensul și drama undeva pe la vestiare. Meciul, în loc să fie o lungă baladă despre pasiune și sacrificiu, s-a transformat într-un haiku despre rutină, caligrafiat într-un desen palid făcut de o mână tremurândă.
Din tribunele înghețate, sufletul sibian a vibrat destul de rar, ca amintirea strunelor de pe un violoncel prăfuit. Hermannstadt, în armura sa de acasă, părea o cetate de basm, dar fără eroi pe la porți. Mijlocașii sibieni au alergat în cercuri, precum copiii care caută să prindă fulgii de omăt ninși într-o poveste citită dintr-o carte. Sprinturile lor au fost mai mult un oftat lung, iar mingea, sărmana, era lovită de parcă jucătorii s-ar fi temut să nu o spargă.
Farul, și el, părea un corăbier care a uitat unde vrea să ancoreze. Marinarii lui Gheorghe Hagi, veniți de pe malurile Pontului Euxin să cucerească inima Transilvaniei, au plutit fără vele și fără busolă. Șuturile lor nu au avut, drept consecință, gustul sărat al mării, ci mai degrabă moliciunea nisipului reavăn.
Portarii celor două echipe – două coloane de marmură pe care se poate scrie oricând o epoee – nu au avut prea multe de apărat astăzi. Rarele șuturi au fost, ex aequo, precum rimele slabe ale unui poet debutant, pierdute într-un rapid anonimat.
În tribune, sibianul nu s-a lăsat mai prejos. „Pune osu’, mă’, că n-ai venit la cofetărie!” a strigat cineva, dar poetica-i voce i s-a pierdut iute în frigul serii. Nervii și răbdarea s-au consumat mai repede decât pasele în adâncime, iar cei mai entuziaști suporteri au fost o mână de prichindei care alergau veseli în jurul terenului.
„Ah, Sibiu, ce frumoasă cetate ești, dar ce somnoroasă-i echipa ta!” – așa ar putea începe o baladă despre acest meci. Farul, cu albastrul său marin, și Hermannstadt, cu burgul în inimă, s-au întâlnit doar pentru a se privi de la distanță, ca doi poeți bătrâni care nu mai au nimic de spus unul altuia.
Și astfel, 0 – 0 a devenit scorul scris pe pergamentul rece al serii, o amintire care nu va bântui pe nimeni. Noaptea s-a lăsat senină peste stadion, iar Sibiul, misterios și tăcut, și-a luat din nou mantia de poveste. Poate altădată, Hermannstadt, poate altădată…
