Articol de Vasile Alexandru
Organizația Tinerilor din Sibiu a organizat o excursie de două zile la două foste închisori politice, Jilava, Fortul 13, și Pitești, Memorialul închisorii. Au participat 54 de tineri la această experiență.
”Inițiatorii excursiei au fost membrii organizației noastre. Împreună ne-am gândit cât de ziditoare ar fi această experiență pentru tineri, mai ales că am avut bucuria de a-l avea ca ghid pe Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa, ale cărui explicații și prezentare călduroasă ne-a ajutat să înțelegem ceea ce s-a petrecut cu adevărat în spatele zidurilor reci. Ințiativa a reușit să aducă împreună 54 de participanți, doritori să priceapă și să descopere ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Fortul 13 de la Jilava și în închisoarea de la Pitești. Au fost oameni care au vrut să participe până în ultimul moment. Acest lucru ne arată că acele fapte petrecute acum mai bine de 50 ani rămân și astăzi un nucleu a spiritualității românești, clădit și închegat în penitenciarele comuniste”, ne spune Ioana Șofîlcă președintele OTS.
Plecarea a fost sâmbătă, 11 noiembrie, la 05:00, dimineața. Mulți dintre ei nu au dormit toată noaptea de nerăbdare. ”Mă simt foarte bine, în ciuda puținelor minute dormite. Nu am putut ațipi nici măcar o oră. Sunt nerăbdătoare să pornim pe urmele Sfinților Închisorilor”, afirmă Georgeta Maria Roman, membru OTS.
Imediat ce au pornit la drum, tinerii au început să cânte rugăciuni pentru Maica Domnului, pentru a binecuvânta această călătorie. Drumul a fost fără incidente. Mulți dintre călători nefiind obișnuiți să se trezească la ore așa matinale, au dormit până la un punct. Unii au cântat, alții și-au legat noi prietenii, a fost o atmosferă foarte plină de viață. Dar totuși nimeni nu a uitat: erau pe urmele Sfinților Închisorilor.
”Ținând cont de contextul excursiei noastre, de temele abordate și suferința dată, atmosfera de pe autocar a fost una distractivă, cu jocuri și muzică bună, o antiteză în ceea ce privea coborârea din autocar”, ne relatează Iulian Răzvan Butnariu, membru OTS
Atmosferă jilavă la Jilava
După aproximativ patru ore, grupul ajunge la Fortul 13, Jilava, unde a fost întâmpinat de părintele Moise, un foarte bun orator și cunoscător al istoriei însângerate a închisorilor comuniste.
”Ceea ce mi-a plăcut la părintele Moise a fost modul în care ne povestea întâmplările din închisorile comuniste. Ne făcea să ne simțim părtași pe viu la acele orori, întâmplări triste, de neauzit și de necrezut, care din păcate au avut loc”, spune Iulian Răzvan Butnariu.
Vizitatorii au fost întâmpinați de către Fortul 13 cu stropi de ploaie. Numele de ,,Jilava’’ vine de la celulele amplasamentului care erau mereu umede. Părintele Moise a menționat că un fost deținut i-a povestit cum a lăsat odată o bucată de pâine sub pat câteva ore, iar când a scos-o, era plină de mucegai.
La intrarea în curtea închisorii toate dispozitivele și cablurile au fost strânse și predate gardienilor. Doar două aparate foto sunt permise în incintă. Toate aceste restricții sunt cauzate datorită închisorii active, care se află în interiorul aceleiași curți. Sentimentul pe care ți-l dă acest așezământ este unul greu de reprodus. Părintele Moise ne spune despre Jilava că este unul dintre penitenciarele comuniste care chiar arată ca o închisoare.
Deși aceste centre de reeducare politice au fost adevărate iaduri pe pământ, Pr. Moise a prezentat și o altă fațetă a acestora. Unii oameni au ieșit mai buni din închisoare decât au intrat. Alții chiar mai deștepți, cum e cazul unui cioban care a intrat analfabet în arest și când a ieșit avea un bagaj de cunoștințe deosebit. Au făcut din temnițe chilii. Unii deținuți se rugau toată ziua, preoți susțineau slujbe într-un limbaj secret, morse, cunoscut doar de unii deținuți.
După experiența la Fortul 13, călătorii au trecut pe la Patriarhia din București, unde s-au rugat pentru sufletele celor care s-au jertfit pentru credința lor.
Ziua s-a încheiat cu slujba de seară de la Mănăstirea Cenica, unde toată lumea a fost și cazată.
Spre închisoarea Pitești
A doua zi, plecarea a fost la șase jumătate dimineața, iar toată lumea a fost martoră la un răsărit superb de pe malul lacului Cernica. Drumul spre Pitești a început tot cu rugăciuni spre Maica Domnului.
Ajunși la închisoarea Pitești, am participat la Sfânta Liturghie, oficiată chiar în fosta infirmerie și cameră de tortură a incintei, unde este acum amenajat un Paraclis. După slujbă am ieșit în curtea interioară, unde am fost serviți cu niște gustări și ceva de băut. După care am revenit în fosta cameră a infirmeriei, unde Maria Axinte, membru fondator al muzeului, a prezentat istoria ,,Experimentului Pitești”.
”Închisoarea Pitești a devenit cunoscută pentru că a găzduit acțiunea violentă numită de scriitorul Virgil Ierunca fenomenul Pitești. Din august 1948, aproape toți deținuții politici care erau studenți la momentul arestării erau trimiși la închisoarea Pitești. Aceștia erau torturați pentru a-și denunța propriile activități anticomuniste, dar și pe cele ale cunoscuților lor. De asemenea, erau forțați să se dezică de familiile și prietenii lor și să renunțe la valorile morale. În final, pentru a demonstra că au devenit oameni noi și că au lăsat trecutul în urmă, erau forțați să devină agresori pentru alte victime. Sinistra acțiune a avut loc la Pitești între noiembrie 1949 și mai 1951, dar a fost extinsă în alte penitenciare începând cu primăvara anului 1950.
Scopul principal era obținerea de informații de la victime, ce foloseau la arestarea altor anticomuniști, însă violențele au dus și la distrugerea personalității victimelor, spre a le face incapabile de acțiuni de opoziție față de regim în viitor. Doar un grup restrâns de personaje din Securitate cunoștea detalii despre ceea ce se petrecea la penitenciarul Pitești. Chiar directorului închisorii i s-a restricționat accesul în interiorul celulelor unde se petreceau violențele, atât pentru a ține acțiunea secretă, cât și pentru a crea impresia că deținuții înșiși erau vinovați pentru aceste torturi.
Peste600 de studenți au fost torturați la Pitești și cel puțin 11 au murit din cauza violențelor scăpate de sub control, conform site-ului Memorialul Pitești.
Părintele Moise e de părere că: ”Ne aflăm într-un loc cu o istorie unică. Cred că aici s-au întâmplat unele dintre cele mai mari manifestări ale răului din secolul XX , poate chiar din istoria omenirii. Alexandru Soljenițîn, un mare dizident rus, care a scris cartea Arhipelagul Gulag, spune despre Experimentul Reeducării de la Pitești că este o barbarie și o grozăvie cum nu a mai avut loc în alte părți. Nu cred că există un loc, să zic așa, mai bântuit în istoria omenirii, ca acesta. Dar în același timp avem aici acum un Paraclis. Aceasta este biruința lui Dumnezeu“.
Tot dumnealui ne povestește și citează, dintr-o carte a lui Costin Merișca, despre o parte din torturile săvârșite deținuților în Camera Patru-Spital: ”Piteștiul a fost o insulă a torturii absolute. Nu erau numai bătăi, aici tortura era continuă. Deținuții fuseseră chinuiți și în anchetele de la securitate, dar acolo te luau, te băteau până te deznodau, însă te trimiteau apoi în celulă, până la un anumit termen. În timpul când erai în celulă, colegii tăi te mai ajutau cu ridicarea moralului, îți mai pansau rănile. Aici, la Pitești, lucrurile au stat diferit. Pe lângă tortura continuă și perspectiva că nu se mai termină, implacabil te duce către cedare, mai era și șocul că ești torturat de către cei apropiați ție. Te obligau să mănânci pâinea din trei înghițituri sau dimpotrivă, să stai cu pâinea în gură zile întregi, să mesteci stând într-un picior, să guiți ca porcul și să mănânci din troacă hrana fierbinte cu mâinile la spate, să ți se interzică să dormi noaptea, să stai într-un picior toată noaptea și multe altele. Sunt foarte multe torturi, iar fiecare deținut a pătimit câteva dintre acestea, în funcție de importanța lui. Lucrurile erau dozate în așa fel încât condamnații să nu moară, unii ar fi preferat să se sinucidă, dar supravegherea era prea aspră pentru așa ceva. A fost doar un singur caz de sinucidere”.
După Pitești, cu inimile grele și triști că excursia e pe sfârșite, toți participanții au plecat la autocar și au pornit spre casă. Dar au mai făcut o oprire, la Vâlcea, unde au mâncat pizza, starețul de la Mănăstirea Cernica oferindu-le înainte de plecarea lor niște bani, tocmai pentru acest lucru.
Impresii despre excursie
”Deși știam câteva lucruri despre sfinții mărturisitori, chiar citisem câteva cărți cu mărturiile acestora, m-au zidit câteva lucruri pe care ni le-a spus părintele Moise despre pocăință, despre clădirea binelui peste rău, despre biruința binelui și despre faptul că fiecare trebuie să se schimbe pe sine, nu lumea. Și mai ales să aibă încredere desăvârșită în pronia divină. De acum 10 ani, de când am citit prima carte despre ceea ce s-a întâmplat în temnițele comuniste, Urlă haita, de Nicolae Purcarea, am devenit foarte sensibilă la jertfa acestora. Ca niște miei spre junghiere s-au adus, au curățat păcatele noastre. E important să știm adevărul, să avem în conștiința noastră această perioadă cutremurătoare. Eu am fost mai degrabă sensibilă și interesată la suferința acestora și nu am privit biruința lui Hristos. Să particip la Sfânta Liturghie, acolo unde cu zeci de ani în urmă au fost schingiuiți sfinții, e cutremurător și deosebit. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, ne spune Anca Ioana Rusu, membru OTS.
”Cuvintele se pleacă în fața a ceea ce s-a întâmplat, dar ceea ce am simțit este că excursia a fost mai mult decât o drumeție, mai mult decât un pelerinaj, a fost o piatră așezată la temelia credinței noastre. Cel mai impresionant este că am putut simți îndeaproape jertfa a sute de suflete nevinovate, pentru credința lor, pentru neam și pentru noi, cei care astăzi ne bucurăm de libertate, grație sângelui vărsat la Jilava, Pitești și alte penitenciare. Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că organizația noastră este împreună acum, iar noi uniți de aceleași valori, în centrul lor având credința. Practic, acest lucru ar fi fost imposibil fără lupta martirilor din temnițe. Am simțit acolo o biruință a binelui, a iubirii, a lui Dumnezeu, care a îngăduit ca din casimca Jilavei să se facă masă de altar a poporului român. Sângele vărsat este prețul plătit pentru iubire. Pentru iubirea care ne leagă pe noi azi”, spune Ioana Șofîlcă, președintele OTS.
”A fost o experiență de neuitat. De la tristețea resimțită în celulele comuniste din Jilava și până la bucuria oferită de tot ceea ce înseamnă mănăstirea Cernica, excursia a fost una deosebită”, spune Iulian Răzvan Butnariu.
”A fost, pentru mine, mai mult decât o excursie cu amicii. A fost un drum către sensul prieteniei. Membră deja de un an în OTS, pot afirma că e locul și colectivul unde mă simt în largul meu cel mai autentic. Am văzut însă, într-un weekend de noiembrie, prețul plătit ca noi să putem fi împreună. Sângele vărsat la Pitești și lacrimile din casimca Jilavei sunt cu siguranță adunate de îngeri în potire de mare preț și duse la Hristos, așa cum am văzut în icoană. Jertfa pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru neam și pentru aproapele, este deopotrivă jertfa pentru libertatea noastră de astăzi. Cred cu toată tăria inimii că excursia aceasta ne-a unit și ne-a făcut să înțelegem un alt sens al vieții, mucenicia. De altfel, pe mine personal m-a făcut să apreciez de zeci și sute de ori mai mult ceea ce am”, ne zice Georgeta Mara Roman.
”Per asamblu, a fost o exeperiență inedită, deși eram oarecum famliarizat cu dramele deținuților politici, de când am vizitat Memorialul Durerii de la Sighetul Marmației. Am înțeles, din cele prezentate, că în raport cu chestiuni delicate ale istoriei trebuie să ne exprimăm cu foarte mare prudență și reținere”, Marius, 28 de ani, membru OTS.
Foto: Maria Frățilă
