Numai pronunţându-i numele şi este de ajuns să se încreţească pielea pe spinarea trădătorilor de ţară, să ţiuie urechile turciţilor care ţucă imineii la înalta poartă (care acum, în secolul douăzecişiunu, se numeşte întâmplător Bruxelles), iar politically „corecţii” care se cred pe sine dumnezei să vadă roşu înaintea ochilor.
De ce oare? Pentru că „proiectul de ţară” al acestei gloate – care a vândut poporul român pe 30 de firfirei, l-a răstignit, după ce l-a dezbrăcat de toată avuţia naţională, l-a îngropat în datorii şi-şi freacă mâinile de bucurie că l-a ucis – este descreştinarea. Şi iarăşi de ce? Pentru că poporul român este greu de ucis atâta vreme cât se află în Biserica luptătoare a lui Hristos aici pe pământ, iar în Biserica Sa biruitoare din cer stau la Liturghia cosmică şiruri de străbuni apărători de neam şi ţară, apărători de dreapta credinţă strămoşească. Şi ei ştiu asta şi turbează în jigniri profunde la adresa a tot ce este temelia identităţii noastre naţionale, le e frică de moarte că această naţiune va învia. Căci la Dumnezeu totul este cu putinţă, nu-i aşa?
Se împlineşte astfel o promisiune pe care poporul român – copleşit, ca toate popoarele, de grozăvia primului război mondial din istoria omenirii – a făcut-o lui Dumnezeu, că dacă va ieşi întreg din această încercare, va ridica drept mulţumire o Catedrală a Mântuirii Neamului. Domnul a împlinit partea Lui imediat: în pofida tuturor vicistitudinilor, România a ieşit din război nu numai întreagă, ci întregită! Românilor, însă, le-au trebuit 100 de ani să-şi ţină partea lor de promisiune. Mai greu, dar tot au reuşit, în pofida tuturor vicistitudinilor, opreliştilor şi batjocurilor. Dar mai presus de orice, Catedrala Mântuirii Neamului este şi va fi simbolul adevăratului proiect de ţară şi al interesului naţional real: mântuirea neamului creştin românesc! Biserica a împlinit partea ei. Naţiunii îi rămâne să dea ţării sfinţi şi voievozi, după modelul străbun, întru împlinirea acestui ideal naţional.
Părintele Rafail Noica zicea nu demult: „Vremea este a cernerii… Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multa încredere în Dumnezeu, decât în cele văzute şi mai la îndemână şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinea acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Înfricoşată vreme, dar, dacă de la Dumnezeu este îngăduită, este mântuitoare”.
Iar Biserica suntem noi, românii, care am uitat legea strămoşească şi credem că merge şi aşa. Nu mai merge! Românii nu vor putea străbate aceste înfricoşate vremuri decât uniţi şi întorşi la Hristos, precum zicea Părintele Iustin.
Şi ce vremuri! Satanicii pun cătuşe aurite la toate încheieturile şi laţuri la beregata tuturor celor care de bunăvoie întind mâinile şi gâtul spre făcăturile lor. Citez din Sfinţii Părinţi (stareţul Antonie): „Prima libertate de care are nevoie diavolul, fără de care toate celelalte s-ar risipi, este libertatea confesională, aşa numita toleranţă religioasă. Esenţa acestei mişcări e să facă drum, întâi de toate pentru tineri, către satan”. Mai clar nu se poate. Duhul credinţei strămoşeşti a fost spulberat de iluzia lumii virtuale, din care numai o minune dumnezeiască îi mai poate scoate. Pentru că, a doua aşa zisă libertate a satanei este libertatea pervertirii moralităţii. E deja parte organică a cotidianului. Vezi programele subculturale ale televiziunilor noastre, greţoase şi înjositoare pentru fiinţa umană, umorul scabros şi gâlceava de mahala pe post de „ educaţie”.
Ţi se încreţeşte pielea pe spinare, dacă eşti normal. Desfrânarea se numeşte emancipare sexuală, coruperea începe de la grădiniţă, drogurile se liberalizează, sodomia şi zoofilia bat la porţile cetăţii, apologia sinuciderii asistate e propagată ca un act caritabil. Şi mai sunt cătuşe aurite în panoplia satanei. Iar banul, ochiul dracului, veghează peste tot. De aceea războiul bate la uşă! Căci pasărea Phoenix nu poate renaşte decât din propria cenuşă. Dar mai e o cale: dreapta credinţă strămoşească!!!
