La Dumnezeu, verbele „a vrea” și „a putea” sunt în armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. Dumnezeu tot ce vrea, poate, dar din tot ce poate, își alege, în armonie, ce vrea. În El nu este contradicţie, adică acţiunile Lui nu se pot împiedica reciproc, aşa cum se petrece la nivelul umanităţii decăzute.
În opoziție cu aceasta, un binecunoscut silogism, chipurile „încuietor” pentru teologi, sună în felul următor: „Dumnezeu poate să creeze o piatră, pe care să nu poată să o ridice?”. Oricum s-ar răspunde, ar reieşi că Dumnezeu este neputincios: fie nu poate să creeze, fie nu poate să ridice o astfel de piatră. Cu alte cuvinte, credinţa noastră este lipsită de sens…
Dar răspunsul pleacă de la ideea că la Dumnezeu verbele nu se exclud reciproc, ci se pot înlocui unele cu altele. Astfel, dacă înlocuim verbul „a putea”, cu verbul „a vrea”, întrebarea se reformulează concludent: „Dumnezeu vrea să creeze o piatră pe care să nu vrea să o ridice?”. Răspunsul este acum clar. Ține de voinţa lui Dumnezeu, deci nu mai poate fi încuietor. Dumnezeu poate orice, din ceea ce vrea! Dar nu vrea orice, din ceea ce poate. Ce nu vrea Dumnezeu, ca de exemplu răul, El nici nu-l face. Interesant este faptul că Dumnezeu a creat o astfel de „piatră”. Ea este chiar omul. Dumnezeu l-a creat pe om, dar nu a vrut să-l mântuiască cu forța, ca pe o piatră neînsuflețită, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credinţă liberă.
La această credinţă puternică ne cheamă Evanghelia de azi. Dacă la Dumnezeu, verbele „a vrea” și „a putea” sunt una, la oameni nu-i așa. Tensiunea dintre verbe, la nivel uman, a dus la răspunsul antitetic celebru, „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24). Cuvinte care trebuie înțelese astfel: Vreau să cred Doamne! Dar ajută-mă să pot să cred, așa cum vreau!
Pr.Conf. Irimie Marga
