Spunea Părintele Arsenie: La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”. La atei, prin Psalmul 52, 1: „Zis-a cel nebun întru inima sa «Nu este Dumnezeu»”. Și la bogați: „Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău, iar cele ce ai strâns, ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20).
La ambii găsim una și aceeași gândire greșită. Adică acea tăgăduire al oricărui rost al omului și al lumii, mai presus de materia aceasta și de stomacul nostru. Or, a tăgădui o conducere supremă a Cerului și a pământului este totuna cu a propovădui haosul și anarhia universală.
Paradoxul este că lumea are o ordine a ei, gândită și lăsată de Dumnezeu. Și cu cât lăsăm lumea și cosmosul în pace, cu atât această ordine nu va fi tulburată, rămânând fermecătoare pentru om.
Fără ordine este mintea noastră. Mai exact, mintea care Îl neagă pe Dumnezeu sau mintea care se leagă nebunește de bogățiile ei. Aceste concepții țin, cu adevărat, de noaptea minții. Iar noaptea aceasta va culmina prin a se crede omul, pe sine, „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Și nebunie mai mare ca aceasta nu există!
Am văzut în istorie, și vedem încă, în zilele noastre, unde poate duce nebunia omului. Tot Părintele Arsenie scria, așa de profetic: ”La sfârșitul istoriei, acești doi nebuni, ateul și bogatul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor. Unul vrând să-L exproprieze pe Dumnezeu din drepturile Lui, iar celălalt vrând să exploateze lumea numai pentru el”.
Și nu-i așa? Nu-i vedem noi acum?
Dar de această nebunie a vrut Hristos să ne vindece. Pentru că El are milă, și de ateii nefericiți, și de bogații ruinați. Or, ateul care va înțelege minunăția lumii acesteia, va fi fericit. Iar bogatul care va descoperi comoara sufletului lui, va jubila.
Poate că și de-asta îi mai clatină Dumnezeu pe nebunii lumii, ca și dintre ei să se mântuiască.
