O lume dezbrăcată de toată slava omeniei întâmpină Crăciunul. Ne-am pierdut în teroarea urii și neatenției la om și pare că Dumnezeu-Omul Iisus Hristos vine inutil. Sau așa ne spun profeții guralivi ai înaintevederii oarbe. Cum inutilă este inteligența noastră, de vreme ce am creat inteligența artificială și omul (adică tu și eu) pare inutil. E provocarea clipei de acum. Să nu le dăm dreptate. Să nu mușcăm la nesfârșit din agurida răutății, continuând să ucidem din culpă singurul dar ce nu se poate lua de la noi: chipul Slavei lui Dumnezeu, măcar, deși, purtăm rănile păcatelor.
Renunțarea la răutate și ură, la indolență și mediocritate, ne aduce aproape de Betleem. Ne face martorii Nașterii. Ne dăruiește Nașterea ca mărturie și har. E vremea în care ni se cere propria convertire și propria arcuire pe dimensiunea noastră umană. Nu. Nu suntem mai buni unii decât alții. Ci doar mai umani, mai plini de dragoste și sens unii decât alții. Nu avem alt mod de a-I dovedi că Nașterea Sa contează pentru noi, că tot efortul mântuirii făcut de El pentru noi contează decât dacă propria noastră viață, propriul nostru mod de a fi devine viața cu El.
Betleemul se deschide ca o aulă de judecată. Suntem chemați să alergăm cu bucurie în întâmpinarea Cerului. Putem? Mai știm? Mai contează? Depinde de fiecare dintre noi și nu, nu merge să dăm mereu vina pe alții pentru propriile noastre jumătăți de măsură. Și nu, nu e simplu: jumătate de măsură plus jumătate de măsură nu dau o măsură întreagă, ci două jumătăți de măsură. Asumarea Betleemului înseamnă, de fapt, a construi un loc de odihnă lui Dumnezeu. Un spațiu în care El și Maica Sa se pot simți în siguranță. Dinaintea frigului din jur și a pustiei de răutăți și răni de moarte avem a da o singură mărturie: inima noastră!
Colinde, colinde, colinde…
