E propoziția din Scriptură care îmi înflorește mereu în suflet nădejdea. Că nu e totul pierdut pentru o lume în care câștigul, sub toate formele, e mai important decât omul. Dintre toate ființele lumii, numai omul poate fi milostiv. E puntea de aur ce-l leagă de „chipul Slavei lui Dumnezeu”. Măcar, deși, poartă rănile păcatului. Ori păcatul ca o rană. Uneori la vedere. Alteori ascuns adânc în inimă și cuvinte, complici la ne-pocăință. M-am întrebat de ce insistă mereu Domnul Hristos pe milostenie, pe ajutorarea săracului, flămândului, însetatului, bolnavului, întemnițatului? De ce preferă să Se identifice cu ei, nu cu „împliniții” ori „patronii” sătui ai lumii?
Am ascultat odată vorbele unei Maici duhovnicești în liniștea Cioclovinei. Spunea Maica așa simplu: „Milostiv nu poate fi decât omul ce-și cunoaște pocăința! O milostenie care nu izvorăște din părerea de rău asupra păcatului și greșelilor ce te-au rănit și au rănit pe alții e o fanfaronadă ieftină!” Au trebuit să treacă, iată, ani buni, să înțeleg că avea dreptate. Insistența Domnului Hristos pe milostenie este o chemare la sfințenie. Precum Domnul Însuși o și spune: „Fiți sfinți, precum Tatăl nostru Sfânt este!” Nu sunt două unități de măsură pentru a trece de la chip la asemănare. Milostivirea este atribut al sfințeniei lui Dumnezeu „transferat” parcă oamenilor pentru a înțelege chemarea la asemănare, la mântuire.
Cum să mai fii astăzi milostiv? Tendința este de a duce imediat mâna spre portofel, fie el și electronic, și să cauți acolo soluția milostivirii. Nu zic. E un gest important și un mod important de a descoperi puterea milostivirii. Dar e limpede că nu la un simplu exercițiu de „sponsorizare” ne cheamă Hristos. Mai ales când faci din asta prilej de laudă și insistență mediatică. Gestul milostivirii, așa cum îl cere Hristos, cere mai întâi părere de rău că nu poți împlini mai mult dăruirea aceasta de bucurie, de decență în siguranța socială a omului de lângă tine. Uneori dușmanul tău. Căci milostivirea nu exclude niciun beneficiar al sufletului râvnitor.
Sunt mereu atent la oamenii străzii. Nu din nevoia vreunei analize. Și nici că mi-ar plăcea să le înțeleg sărăcia. Nu înțeleg însă cum e posibil ca într-o lume plină de camere de luat vederi și cu o mare încredere în siguranța pentru cetățeni, nu-i vedem. Nu putem să le oferim un loc real de refacere, în care să se știe importanți omenește, în ciuda tristeții ce-i cotrobăie. Orice mână întinsă se cere cinstită cu milostenie. Uneori însă simți că nu mai poți. Că obrăznicia lor de a-și reproșa că nu-i dai te doare cumplit. Și nu, nu cred că milostenia aceasta la ciupeală prinde bine înțelegerii creștine a Binelui. Și sunt convins că numai unul lângă altul, cu voință și har, putem să oferim „exegeza” corectă a acestei porunci a Mântuitorului. Care este la plural – „fiți milostivi!” -, dar se împlinește în Unica-Singulara Milostenie a lui Dumnezeu-Tatăl. Întrupată în mijlocul nostru în Iisus Hristos.
Milostivirea ține așadar de model. Nu orice numim milă duce la Dumnezeu. Dar tot ce dăruim din pocăință reface echilibrul de milostivire al lumii. Și ne așază în Rai!
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
. E propoziția din Scriptură care îmi înflorește mereu în suflet nădejdea. Că nu e totul pierdut pentru o lume în care câștigul, sub toate formele, e mai important decât omul.){kind=link}